Limitările survenite în activitatea socială prin prisma reglementărilor legale în contextul pandemic au determinat o dezvoltare a practicii judecătorești în special în rândul contractelor de antrepriză ce priveau organizarea de evenimente lato sensu. Articolul prezintă o succintă analiză a modului în care s-a conturat practica instanțelor în raport cu sumele plătite de justițiabili cu titlu de avans în contractele ce trebuiau executate în perioada pandemiei.

Antreprenorii, fie ei artiști muzicali, organizatori de evenimente sau alți specialiști din domeniul HoReCa au apreciat că restituirea avansurilor primite nu poate reprezenta o pretenție întemeiată din partea beneficiarilor, apărările invocate fiind dintre cele mai diverse.

Astfel, în cele ce urmează vom trata problematica situației epidemiologice prin raportare la noțiunea de imposibilitate de executare pentru a putea desluși soarta actelor juridice într-o perioadă în care principiul pacta sunt servanda a fost privat (parțial) de efecte.

1. Situația epidemiologică – un exercițiu de forță (majoră)?

Adesea amintită în convenții, de mai puține ori utilizată atunci când nu are o dezvoltare la nivel contractual, forța majoră, noțiune întâlnită încă din dreptul roman sub denumirea de casus maior, viza un eveniment căruia nimic nu i se putea opune – cui resisti non potest. Paradigma romanilor asupra acestei instituții era conturată în jurul inundațiilor, cutremurelor și atacurilor inamice – evenimente (comune) ale acelor perioade.

Instituția a fost potențată de legiuitorul civil francez de la 1804 și ulterior a fost preluată de statele europene cu sisteme de drept continental. Istoria recentă ne indică faptul că în sensul noțiunii au fost incluse și revoluțiile, războaiele și alte asemenea, situații des întâlnite în secolele XIX și XX.

Răspândirea virusului SARS-CoV-2 a demonstrat că „viața bate filmul” și că, prin forța de care a dat dovadă, pandemia a izbutit să se infiltreze și în ordinea juridică. Implicațiile s-au cristalizat pe diverse fronturi, așa încât a fost nevoie de o optică bine consolidată asupra contextului pandemic prin raportare la dispozițiile legale impuse de autorități.

În lumina Noului Cod civil, ,,[f]orța majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil”[1]. Deși scepticismul era la ordinea zilei, perioada de debut a pandemiei și, implicit, măsura carantinării (totale) au fost acceptate cvasiunanim în practica instanțelor ca fiind cazuri de forță majoră. Efectele acestei instituții sunt distribuite pe două fațete – efectul liberator și efectul extinctiv. Efectul liberator al forței majore, împiedicând debitorul să își execute obligațiile, activează discuția responsabilității acestuia pentru prejudiciile cauzate creditorului. Cu toate acestea, efectul extinctiv este cel care comportă interes pentru discuția privind soarta unor contracte în cazul imposibilității de executare.[2] Concret, primul efect antrenează posibilitatea sau, după caz, imposibilitatea unei părți de a antrena răspunderea partenerului său contractual, iar cel de-al doilea îndrăznește să antameze prematur o dezbatere apetisantă – ce se întâmplă cu contractele? Altfel spus, prin prisma efectului extinctiv, forța majoră este doar cauza, iar efectul este cârmuit de alte norme.

Indiferent de implicațiile celor două efecte, soarta contractelor (de antrepriză) avea să fie determinată de alte dispoziții legale, mai exact de cele referitoare la imposibilitatea (fortuită) de executare.

2. Corelația dintre art. 1557[3] și art. 1634[4] din Codul civil – eroare sau intenție din partea legiuitorului?

Deși plasate în titluri și secțiuni diferite ale Codului civil, dispozițiile legale evocate pare-se că au în vedere aceeași premisă – imposibilitatea de executare a unei obligații contractuale. Astfel, care ar putea fi motivul pentru care legiuitorul a optat pentru o dublă reglementare în această materie, iar, mai mult decât atât, de ce aceste texte de lege nu sunt regăsite ,,în apropiere” unul față de celălalt?

O parte a doctrinei[5] apreciază că, deși ambele norme sunt proiectate pe existența unui caz fortuit, a unei forțe majore sau a unui eveniment asimilat acestora, dispozițiile legale au un domeniu (ușor) diferit de aplicare. În concret, pe de-o parte articolul 1634 C. civ. vizează soarta unei obligații contractuale stricto sensu în cazul intervenirii unei cauze dintre cele amintite anterior, în timp ce 1557 C. civ. privește soarta unui contract în ansamblul său prin raportare la diferitele forme ale imposibilității de executare.

În altă ordine de idei, o altă parte a doctrinei[6] are o viziune ușor diferită, dar nu în totalitate opusă. Astfel, se mai apreciază că sfera de aplicare a art. 1634 C. civ vizează doar contractele unilaterale din moment ce această normă este suficientă pentru a tranșa soarta acestor convenții atunci când debitorul se află în imposibilitate (fortuită) de executare. În schimb, art. 1557 C.civ. reglementează soarta contractelor sinalagmatice în situația imposibilității fortuite de executare.

Indiferent de abordare, concluzia este că ambele dispoziții – atât art. 1634, cât și art. 1557 C. civ. – antrenează teoria riscurilor contractuale.

Din moment ce scopul acestei analize este acela de a afla care este soarta contractelor de antrepriză, contracte sinalagmatice sub aspectul conținutului, în cele ce urmează vom analiza ce au hotărât instanțele de judecată că se întâmplă cu anumite contracte de antrepriză prin raportare la limitele conturate de art. 1557 C. civ.

3. De plin drept…

De vreme ce s-a apreciat cvasiunanim că pandemia COVID-19 reprezintă un caz de forță majoră, îndeplinind în acest sens condițiile impuse de textele legale, ce fel de imposibilitate de executare determină aceasta? Convențiile ce aveau ca obiect organizarea de evenimente și alte asemenea priveau prestarea serviciilor respective într-o anumită dată. Deși antreprenorii au apreciat că imposibilitatea de executare a obligațiilor de care erau ținuți era numai una temporară din moment ce restricțiile legale vor fi fost abolite (cândva), cea mai mare parte a instanțelor judecătorești a considerat ca fiind esențiale formulările clauzelor contractuale. Întrucât evenimentele trebuiau să aibă loc la o anumită dată determinată precis de către părți, imposibilitatea de executare a obligațiilor ce vizau evenimentele era una totală și, mai de preț, definitivă.  Astfel, în jurisprudența pe care am identificat-o, instanțele judecătorești au apreciat că posibilitatea ca un anumit eveniment să fie amânat pentru o dată ulterioară celei stabilite inițial de către părți prin contract nu reprezintă un argument suficient pentru a atrage aplicabilitatea art. 1557 alin. (2) C. civ.

Din moment ce ,,meciul” s-a jucat numai pe primul alineat al textului legal, cauzele deduse judecății trebuiau să îndeplinească, în mod cumulativ, două condiții – imposibilitatea de executare să fie totală și definitivă și obligația vizată să fie una importantă. Pentru ca o imposibilitate de executare să fie totală, este necesar ca obiectul obligației (prestația la care s-a angajat debitorul) să nu poată fi realizat în nicio măsură. În ceea ce privește caracterul definitiv, aprecierea acestuia se va raporta la efectul prorogării în timp a executării obligației. Astfel, dacă se constată că prin amânarea executării obligației creditorul tot nu va putea beneficia de prestația la care era îndreptățit, imposibilitatea va fi catalogată ca fiind definitivă. Mai mult, prestarea serviciilor trebuia să fie realizată la data evenimentelor din contract. Deci, o eventuală amânare (inutilă) a executării obligațiilor nu ar putea conduce la ,,satisfacerea” cauzei urmărite de beneficiar prin contract. În consecință, restricțiile legale din contextul pandemic ce au luat forma forței majore sunt și au fost reținute de instanțe ca reprezentând o imposibilitate de executare totală și definitivă de executare.

Dar ce poate și ce nu poate fi catalogat ca fiind important pe tărâm contractual? Sarcina de a creiona sensul acestei noțiuni i-a revenit încă o dată, de (plin drept), doctrinei, doctrină care a statuat că trebuie utilizat următorul raționament deductiv – o obligație contractuală este una importantă dacă este o obligație în absența căreia creditorul nu ar fi contractat, element pe care debitorul îl cunoaște sau ar fi trebuit să îl cunoască.

Așa fiind, observăm că importanța unei obligații nu are în componență numai elementul subiectiv – atitudinea creditorului față de aceasta – ci și un element obiectiv – debitorul obligației, în cazul nostru antreprenorul, cunoștea sau trebuia să cunoască faptul că beneficiarul nu ar fi încheiat contractul dacă nu și-ar fi primit prestația cuvenită. În cazul evenimentelor, e lesne de înțeles că prestarea de servicii muzicale, punerea la dispoziția beneficiarului a restaurantului, organizarea evenimentului și alte asemenea se circumscriu în totalitate noțiunii de obligație importantă.

Astfel, din moment ce condițiile impuse de art. 1557 alin. (1) C.civ. sunt bifate în cazul acestor contracte de antrepriză, care este soarta actului juridic? Codul civil prevede că va opera o desființare de plin drept a convenției părților. Atât în cazul nulității, cât și în cazul rezoluțiunii se distinge, pe cale doctrinară, între sintagmele ,,de drept” și ,,de plin drept”. În cazul celei de-a doua, desființarea contractului se va produce de la sine, nefiind nevoie de o hotărâre judecătorească, de o notificare sau de un alt instrument prin intermediul căruia să opereze această instituție.[7]

Așadar, contractul încheiat de părți ,,se șterge” prin puterea legii. Cu toate acestea, cum va putea beneficiarul să-și recupereze sumele de bani plătite cu titlu de avans?

4. A fi sau a nu fi (o obligație de restituire a prestațiilor)?

Oarecum previzibil și intuitiv, art. 1635 alin. (1) C. civ prevede, inter alia, că în cazul în care un act juridic este desființat pentru că obligațiile ce îl compuneau au devenit imposibil de executat, bunurile primite în temeiul acestuia vor fi restituite.

De cele mai multe ori, antreprenorii nu au dat curs solicitărilor primite de la beneficiari pentru a le fi restituite sumele achitate cu titlu de avans, așa că pe rolul instanțelor de drept comun au apărut diverse cereri, deseori cu obiecte diferite.

Părțile care nu s-au mai bucurat de evenimentele (dorite) – nuntă, botez, petrecere – au apelat la formularea unei acțiuni prin care au solicitat constatarea desființării ipso iure a contractelor și restituirea sumelor achitate cu titlu de avans. Într-o altă abordare, aproape la fel de comună, unii justițiabili au solicitat numai restituirea  sumelor plătite din moment ce desființarea s-a produs în virtutea legii. Ambele au fost îmbrățișate de instanțe în măsura în care evenimentele proiectate în clauzele contractuale nu puteau fi susținute din cauza restricțiilor impuse de actele normative adoptate în privința stării de urgență sau de alertă.

Cu toate acestea, principiul disponibilității prevăzut la art. 9 din Codul de procedură civilă[8] s-a regăsit în mai multe ipostaze prin jurisprudența instanțelor. Deși are o structură trihotomică, componenta ce a condus la pronunțarea de diferite soluții a fost cea care privește dreptul părților de a determina cadrul procesual.

Cu titlu prealabil, menționăm că din motivarea sentințelor analizate pentru conceperea acestei analize nu reiese o dezvoltare/detaliere/potențare pe tărâm contractual a clauzelor privind răspunderea părților într-un caz de forță majoră ce determină o imposibilitate de executare a obligațiilor. Cu alte cuvinte, contractele supuse analizei instanțelor judecătorești nu conțineau dispoziții speciale care să fie aplicabile în situația analizată, instanțele făcând aplicarea dispozițiilor legale.

Într-o cauză[9], reclamantul a solicitat restituirea sumelor de bani invocând dispozițiile legale de la îmbogățirea fără justă cauză. Deși îmbogățirea fără justă cauză este acțiunea de ultim resort ce nu poate fi admisă dacă reclamantul are dreptul la o altă acțiune pentru a obține ce îi este datorat, instanța a admis acțiunea formulată de reclamant, aplicând însă textele de lege de la imposibilitatea fortuită de executare și de la restituirea prestațiilor. În ciuda faptului că pare o încălcare a principiului disponibilității, instanța de judecată, în urma calificării juridice a situației de fapt, a aplicat textele de lege corespunzătoare, din oficiu. În acest caz, norocul a surâs reclamantului prin faptul că cererea de chemare în judecată a fost formulată într-o manieră succintă, iar în urma argumentării în fapt, dispozițiile referitoare la îmbogățirea fără justă cauză au fost doar ,,amintite” de acesta. Cu toate acestea, în doctrină se reține că ,,în cazul în care se pretinde obligarea pârâtului la plata unei sume de bani pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză, instanța nu ar putea acorda acea sumă ca preț al unei vânzări sau ca despăgubiri pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii”.[10] O problemă de drept identificabilă în speță este dacă acțiunea în pretenții prin care beneficiarul a solicitat restituirea avansului este o acțiune ce izvorăște din contract (sau din desființarea lui) sau dintr-un fapt juridic licit. Articolul 1272 alin. (1) din Codul civil pare să incite (și el) la o dezbatere fructuoasă din acest punct de vedere. În consecință, există sau nu o încălcare a principiului disponibilității? Oricum ar fi, o notă de umanitate în formalismul dreptului, mai ales în acest context pandemic, este de apreciat

Într-o altă speță[11], pare-se că deznodământul nu i-a surâs reclamantului ce a solicitat restituirea avansului pe cale accesorie unei acțiuni în rezoluțiunea contractului. Așa cum prevede art. 1557 alin. (1) C. civ, contractul se desființează de plin drept de la momentul producerii evenimentului fortuit. Astfel, rezoluțiunea judiciară a contractului nu mai poate fi dispusă de instanță, din moment ce contractul fusese deja desființat în virtutea legii. Mai mult decât atât, optica Noului Cod civil este aceea că se poate solicita rezoluțiunea unui act juridic numai în măsura în care o parte nu își execută, fără justificare, o obligație contractuală esențială. Deși doctrina nu este unanimă, noua viziunea este de a considera că neexecutarea este fără justificare ori de câte ori debitorul nu poate opune una dintre cele trei cauze justificate de neexecutare: ordinea executării obligațiilor, excepția de neexecutare sau imposibilitatea de executare.[12] Așa fiind, rezoluțiunea nu putea forma obiectul cererii reclamantului pentru că neexecutarea obligațiilor a fost cauzată de un caz de forță majoră, iar contractul încetase de la producerea acestui eveniment. În consecință, instanța a respins toate capetele de cerere formulate de reclamant. Din păcate, se pare că ,,norocul” nu surâde tuturor…

Pe de altă parte, pe rolul altei instanțe s-a înregistrat o cerere prin care se solicita atât constatarea imposibilității de executare, cât și rezoluțiunea judiciară a contractului[13]. Totodată, anterior datei la care trebuia să aibă loc evenimentul, însă ulterior impunerii restricțiilor legale, beneficiarul i-a transmis antreprenorului o notificare ce avea ca obiect declarația unilaterală de rezoluțiune a contractului. În acest din urmă caz, instanța a părut să treacă cu vederea peste cel de-al doilea capăt de cerere, luând act doar de desființarea de plin drept a contractului și obligând antreprenorul la restituirea avansului. Poate că deznodământul ar fi fost altul dacă legiuitorul ar fi reglementat, cu ocazia elaborării Noului Cod civil, și instituția rezoluțiunii anticipate, instituție recunoscută în dreptul comparat la care se poate recurge chiar și anterior exigibilității obligației.

Într-o speță asemănătoare[14], instanței i s-a solicitat să se constate atât imposibilitatea fortuită de executare conform art. 1557 alin. (1) C. civ., cât și rezoluțiunea contractului prin intermediul unui pact comisoriu de gradul al II-lea stipulat de părți în convenție. În această situație, trebuie analizat care este momentul de la care operează fiecare instituție. Pe de-o parte, în lumina normei invocate anterior, imposibilitatea fortuită de executare are ca efect desființarea de plin drept a contractului încă din momentul producerii evenimentului fortuit. Astfel, avem în vedere un moment obiectiv – instituirea restricțiilor. Pe de altă parte, teza a II-a a art. 1553 alin. (2) C. civ. prevede faptul că pactul comisoriu este activat ca urmare a neexecutării. Din moment ce, din punctul de vedere al temporalității, neexecutarea obligației antreprenorului se situa ulterior operării efectului prevăzut de art. 1557 alin. (1), instanța a admis acțiunea luând act de desființarea de plin drept a convenției, iar nu ca urmare a  rezoluțiunii prin intermediul pactului comisoriu.

În alte cazuri[15], antreprenorul și beneficiarul au încercat, fără izbândă, salvgardarea convenției. În acest sens, în mai multe cazuri au fost încheiate acte prin care s-a urmărit amânarea executării obligațiilor contractuale pentru un moment ulterior. Din nefericire, situația nefastă a determinat imposibilitatea de executare a contractului și la momentul prefigurat în actul adițional. Mai mult, viziunea art. 1557 alin. (1) C. civ. este aceea că măsura desființării de drept a contractului se aplică retroactiv, din momentul producerii evenimentului fortuit și intervine ope legis, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei formalități[16]. Așa fiind, contractele avute în vedere au fost desființate de plin drept de la momentul impunerii restricțiilor privind organizarea evenimentelor. Din moment ce contractele au fost aneantizate în puterea legii, nici antreprenorul, nici beneficiarul nu se poate opune desființării acestuia. Orice convenție ulterioară este posibilă, dar se va pleca de la realitatea obiectivă a faptului că actul juridic inițial a fost desființat de la survenirea evenimentului fortuit.[17] Astfel, actele adiționale încheiate de părți puteau fi reținute, eventual, ca acte juridice de sine stătătoare, în caz contrar fiind într-una dintre situațiile în care operația a reușit, iar pacientul a murit (sic!). Mai mult decât atât, într-o cauză în care s-a încheiat un astfel de act adițional, creditorul a solicitat restituirea avansului cu aplicarea dobânzii legale. Însă, care era momentul de la care trebuia acordată dobânda? Momentul la care contractul a fost desființat sau cel de la care (și) ,,actul adițional” fusese desființat? Din fericire (pentru instanță și pentru debitor), ținând cont de nivelul ratei dobânzii legale și de suma la care se aplica aceasta, nu a operat o îmbogățire (fără justă cauză) substanțială în persoana beneficiarului.

Un aspect pe care nu l-am întâlnit în jurisprudența analizată este cel referitor la obligația legală de notificare prevăzută de art. 1634 alin. (5) C. civ. Norma de drept amintită impune debitorului obligației care a devenit imposibil de executat ca urmare a unui eveniment fortuit să îl notifice pe creditor, într-un termen rezonabil, despre survenirea evenimentului, în caz contrar acesta fiind în continuare ținut răspunzător prin prejudiciul cauzat ca urmare a absenței acestei notificări. Deși forța majoră este un eveniment grav din punctul de vedere al impactului juridic, conform art. 1351 alin. (1) C. civ., aceasta nu îl exonerează pe debitor de răspundere în toate cazurile, ci numai atunci când legea nu prevede altfel sau când părțile nu au stipulat altfel. Așa fiind, observăm că alineatul (5) al articolului 1634 prevede ,,altfel” ,,[d]ebitorul trebuie să notifice creditorului existenţa evenimentului care provoacă imposibilitatea de executare a obligaţiilor. Dacă notificarea nu ajunge la creditor într-un termen rezonabil din momentul în care debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască imposibilitatea de executare, debitorul răspunde pentru prejudiciul cauzat, prin aceasta, creditorului.” Însă, în cazul organizărilor de evenimente, mai subzistă această obligație legală de informare în sarcina antreprenorului de vreme ce imposibilitatea de executare a obligației este cauzată chiar de legiuitor prin impunerea unor restricții? În acest caz, ținând cont că norma de drept produce efecte juridice de la data intrării în vigoare și este adusă la cunoștința destinatarilor prin publicarea sa în Monitorul Oficial, apreciez că aceste elemente obiective conduc la concluzia că obligația de informare prevăzută de art. 1634 alin. (5) C. civ. este ,,executată”, de plano, în puterea legii.

5. Concluzii

In fine, se poate afirma că jurisprudența ce a fost conturată în ultimul an și jumătate este uniformă, cvasiunitară și cursivă, bineînțeles cu unele nuanțe. Oricare ar fi aceste nuanțe, atât din punctul de vedere al dreptului, cât și al unei conștiințe împăcate, sumele primite cu titlu de avans de către antreprenori în baza unui contract de antrepriză ce nu mai poate fi executat din cauza restricțiilor trebuie restituite ca urmare a desființării sale de plin drept. Dacă din punct de vedere legal motivul restituirii este limpede, depășind planul dreptului, Lucian Blaga considera că ,,cea mai copleșitoare forță majoră sub presiunea căreia suntem uneori constrânși să lucrăm este propria noastră conștiință”.


[1] A se vedea art. 1351 alin. (2) Cod civil.

[2] G.A. Ilie, Riscurile în contracte, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.422

[3] Art. 1557: Imposibilitatea de executare

(1) Atunci când imposibilitatea de executare este totală și definitivă și privește o obligație contractuală importantă, contractul este desființat de plin drept și fără vreo notificare, chiar din momentul producerii evenimentului fortuit. Dispozițiile art. 1.274 alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător.

(2) Dacă imposibilitatea de executare a obligației este temporară, creditorul poate suspenda executarea propriilor obligații ori poate obține desființarea contractului. În acest din urmă caz, regulile din materia rezoluțiunii sunt aplicabile în mod corespunzător.

[4] Art. 1634: Noțiune. Condiții

(1) Debitorul este liberat atunci când obligația sa nu mai poate fi executată din cauza unei forțe majore, a unui caz fortuit ori a unor alte evenimente asimilate acestora, produse înainte ca debitorul să fie pus în întârziere.

(2) Debitorul este, de asemenea, liberat, chiar dacă se află în întârziere, atunci când creditorul nu ar fi putut, oricum, să beneficieze de executarea obligației din cauza împrejurărilor prevăzute la alin. (1), afară de cazul în care debitorul a luat asupra sa riscul producerii acestora.

(3) Atunci când imposibilitatea este temporară, executarea obligației se suspendă pentru un termen rezonabil, apreciat în funcție de durata și urmările evenimentului care a provocat imposibilitatea de executare.

(4) Dovada imposibilității de executare revine debitorului.

(5) Debitorul trebuie să notifice creditorului existența evenimentului care provoacă imposibilitatea de executare a obligațiilor. Dacă notificarea nu ajunge la creditor într-un termen rezonabil din momentul în care debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască imposibilitatea de executare, debitorul răspunde pentru prejudiciul cauzat, prin aceasta, creditorului.

(6) Dacă obligația are ca obiect bunuri de gen, debitorul nu poate invoca imposibilitatea fortuită de executare.

[5] G.A. Ilie, op. cit., p. 33

[6] V. Stoica

[7] Pop, Popa, Vidu, Drept civil. Obligațiile, ediția a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București 2020, p. 276

[8] Art. 9: Dreptul de dispoziție al părților

(1) Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizații ori a unei autorități sau instituții publice ori de interes public.

(2) Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

(3) În condițiile legii, partea poate, după caz, renunța la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuși dreptul pretins, poate recunoaște pretențiile părții adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunța la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege

[9] Sentința civilă nr. 3559 din 06.04.2021 pronunțată de Judecătoria sectorului 2

[10] G. Boroi, Drept procesual civil, ediția a 5-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2020, p. 20

[11] Sentința civilă nr. 3708 din 07.10.2021 pronunțată de Judecătoria Târgu Mureș

[12] C.E. Zamșa în Baias, Chelaru, Constantinovici, Macovei, Codul civil – Comentariu pe articole, ediția 1, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 1641 și urm.

[13] Sentința civilă nr. 7731 din 08.07.2021 pronunțată de Judecătoria sectorului 2

[14] Sentința civilă nr. 2507 din 09.03.2021 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3

[15] Sentința civilă nr. 7350 din 15.06.2021 pronunțată de Judecătoria Timișoara

[16] C.E. Zamșa, op.cit., p. 1653 și urm.

[17] G.A. Ilie, op.cit., p. 495