1. Introducere
Drepturile omului reprezintă un ansamblu de prerogative consacrate în dreptul național și garantate prin tratatele internaționale, prerogative care exprimă valori sociale fundamentale și care au drept finalitate satisfacerea unor nevoi și aspirații umane esențiale și legitime.
Dreptul la viață este cel mai important drept al omului și este protejat prin lege aproape în toata lumea. Prin importanţa sa, el depăşeşte sfera interesului personal, având relevanţă pentru întreaga societate. Astfel, acest drept este unul esențial, înscris nu numai în legea fundamentală a statului (Constituția), cât și în pactele, respectiv convențiile internaționale la care România este parte.
În contextul pandemic actual, protejarea dreptului la viață capătă o importanță deosebită, având în vedere implicațiile pe care pandemia le are asupra vieții cetățenilor, afectându-le puternic starea de sănătate fizică și psihică, siguranța unui loc de muncă și aducând de multe ori întregul sistem sanitar aproape de colaps.
2. Cadru legislativ
Dreptul la viață și la integritate fizică și psihică este primul drept prevăzut în Constituția României, la articolul 22 din capitolul II – Drepturile și libertățile fundamentale, fiind un drept fundamental al cetățenilor români, garantat și consacrat de către Constituție. Articolul prevede următoarele: ”(1) Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate. (2) Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant. (3) Pedeapsa cu moartea este interzisă”.
Garantarea acestui drept esențial la nivel constituțional este realizată și prin prevederile legii penale. Astfel, Codul penal incriminează la nivel național încălcarea dreptului fundamental la viață, prevăzând sancțiuni aspre pentru orice fel de atingere adusă acestui drept. Partea specială a Codului Penal rezervă un capitol special dedicat infracțiunilor contra vieții[1]. În analiza spețelor și în procesul de motivare a hotărârilor judecătorești ce privesc atingerea dreptului la viață instanțele subliniează în argumentația lor faptul că ”pierderea unor vieţi omeneşti este un fapt ireversibil, care privează victima de cel mai preţios atribut, dreptul la viaţă”[2].
Declarația Universală a Drepturilor Omului (DUDO) prevede, de asemenea, acest drept fundamental la viață și integritate fizică și psihică în articolele 3[3] și 5[4].
Convenția Europeană a Drepturilor Omului reglementează dreptul la viață, respectiv interzicerea torturii în articolele 2[5] și 3[6].
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene reglementează, de asemenea, în articolele 2[7], 3[8] și 4[9] dreptul la viață, dreptul la integritate al persoanei, precum și interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.
Carta, față de celelalte documente, detaliază dreptul la integritate al persoanei în domeniile medicinei și biologiei, reglementând cu precădere importanța consimțământului liber, interzicerea practicilor de eugenie, precum și interzicerea clonării.
Dreptul la viață nu poate fi conceput fără integritate fizică, atingerea integrității fizice a unei persoane însemnând o lezare a dreptului la viață. Totodată, latura psihică a vieții reprezintă o prelungire a dreptului la viață și nu poate fi disociată nici de integritatea fizică, cele două completându-se reciproc.
Este adevărat că dreptul la integritate fizică poate fi restrâns, în condițiile limitativ prevăzute de lege pentru: recoltarea de probe de sânge în vederea stabilirii alcolemiei, vaccinarea pentru combaterea unei epidemii și efectuarea unei operații chirurgicale cu acordul pacientului sau al aparținătorilor.
Statul are îndatorirea de a proteja și garanta dreptul la viață, la integritate fizică și psihică ce se explică printr-o obligație negativă – de a nu aduce atingere acestor drepturi (a nu cauza moartea sau vătămarea integrității fizice și psihice și de a nu recurge la măsuri de natură să afecteze aceste drepturi) și printr-o obligație pozitivă – de a proteja individul asupra oricăror atingeri aduse acestor drepuri. Totodată, statul este obligat să ia măsuri prin care să asigure sănătatea publică sau să împiedice producerea unor evenimente prin care viața persoanelor este pusă în primejdie.
În special în contextul epidemiologic actual, statul are îndatorirea de a lua măsuri de protecție în vederea ocrotirii sănătății publice împotriva valurilor constante ale virusului Sars-CoV-2.
3. Dileme ale lumii juridice privind dreptul la viață
Când începe protecția dreptului la viață – din momentul nașterii sau din momentul concepției?
Dreptul la viață și la integritate fizică și psihică este un drept primordial al oricărei ființe umane și, prin urmare, nu ar trebui să cunoască limitări în ceea ce privește exercitarea sa. În genere, se consideră că viață începe odată cu nașterea fătului și se sfârșește în momentul decesului, însă începutul și sfârșitul dreptului la viață ridică mai multe semne de întrebare, din punct de vedere juridic.
Textele internaționale enunță dreptul la viață, însă nu definesc ”viața”. Convenția interamericană a drepturilor omului este singura care statuează că protejează dreptul la viață ”în principiu începând cu concepția”[10]. Religiile creștine susțin, de asemenea, dreptul la viață din momentul concepției, justificând că viața este un cadou oferit de Dumnezeu, asupra căreia ființa umană nu poate interveni (Biserica condamnă din punct de vedere moral avortul).
Dreptul la viaţă se bucură de protecţie penală din momentul naşterii persoanei. De la momentul nașterii persoanei, fapta de suprimare a vieţii sale se încadrează în infracţiunea de omor, până în acel moment, mama are dreptul de a renunţa la viaţa fătului prin avort, fără ca această faptă să atragă consecinţe penale. Așadar, copilul nenăscut nu deține acest drept (avortul este o intervenție medicală permisă în România în anumite condiții). De altfel, şi Comisia Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că termenul ”orice persoană” folosit în textul Convenţiei nu poate fi aplicat unui copil care nu s-a născut. CEDO a decis că punctul de plecare al dreptului la viaţă ţine de marja de apreciere a statelor, lăsând astfel legislaţiilor naţionale rolul de a stabili condiţiile şi limitele în care este permis dreptul la avort.
Chiar și în prezent, problematica dreptului la viață este intens dezbătută la nivel internațional în contextul în care una dintre țările europene, Polonia a interzis recent avortul, reglementare ce a stârnit proteste masive în plină pandemie.
Unde se termină viața? – dreptul la moarte, problema eutanasiei și a sinuciderii asistate
Momentul final în care încetează viaţa unei persoane este considerat momentul în care a încetat activitatea cerebrală. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat însă că dreptul la viaţă nu poate fi privit prin prisma a două faţete: dreptul de a trăi şi dreptul de a muri. Aşadar, nu este permisă producerea morţii, cu acordul victimei, nici de către o altă persoană, nici beneficiind de sprijinul unei autorităţi publice. Legea penală apără dreptul la viaţă ca valoare socială şi nu dreptul la calitatea vieţii, de aceea eutanasia nu-şi găseşte o justificare legală, indiferent de condiţiile în care îşi duce viaţa o anumită persoană. Statele abordează în mod diferit problema eutanasiei, în timp ce religiile creștine își afirmă opoziția netă. Hotărârea CEDO în cauza ”Keenan contra Marea Britanie”, interpretează art. 2 al Convenției concluzionând că autoritățile pot să protejeze persoana care încearcă să se sinucidă împotriva ei înseși.
Statele au obligația de a nu recurge la măsuri care să lezeze în mod intenționat dreptul la viață și obligația de a lua măsuri necesare protejării vieții.
Practica internațională este variată, astfel că, în țări precum Belgia și Olanda se acceptă sinuciderea asistată și chiar eutanasia. Recent, Italia a autorizat primul caz de sinucidere asistată[11]. În România, legislația în vigoare prevede că eutanasia nu este permisă și că un astfel de act atrage răspunderea penală a celor implicați.
4. Exercitarea dreptului fundamental la viață
Cu toții ne exercităm dreptul la viață zi de zi, uneori poate nici nu realizăm complexitatea acestui drept, considerându-l firesc, natural. Toate celelalte drepturi fundamentale ale ființei umane sunt direct condiționate de acest drept. Doar dacă trăim putem dispune de libertate, de dreptul de fi apărați, de a circula liber, de a fi informați, de a vota, de a avea o viață privată etc.
Analizând componentele ce asigură dreptul la viață, se poate spune că acesta include dreptul la mâncare, la apă, la o locuință decentă, la îmbrăcăminte. Prin simplul fapt că putem ieși pe stradă liniștiți, știind că ne vom întoarce acasă în siguranță este un exemplu care atestă faptul că dreptul nostru la viață și la integritate fizică și psihică este respectat.
Asigurarea medicamentelor și subvenționarea lor de la bugetul de stat, precum și organizarea unui sistem de asistență medicală eficient în România implică faptul că autoritățile iau măsuri constante pentru ca dreptul la viață al cetățenilor români să fie respectat.
Inclusiv deținuții beneficiază de dreptul la viață prin condițiile create în cadrul penitenciarelor pentru ca aceștia să nu fie abuzați sau supuși torturii și să li se asigure cea mai bună stare de sănătate posibilă. În ciuda gravității faptei săvârșite de un criminal, el nu poate fi condamnat la moarte de către instanțele judecătorești, așadar dreptul lui la viață continuă să fie respectat.
5. Respectarea dreptului la viață în contextul actual
5.1. Prioritatea dreptului la viață
Dreptul la viață este un drept intangibil, inalienabil al ființei umane.
De principiu, viața reprezintă valoarea supremă pe scara drepturilor omului în plan internațional și ”orice ființă umană are dreptul la viață[12]”. Însă, ce se întâmplă atunci când dreptul la viață a unei persoane îngrădește dreptul la liberă circulație al celorlalți? Putem discuta despre o anumită preeminență a unuia în detrimentul celuilalt? Există două teorii disputate în acest sens de lumea juridică: opinia conform căreia dreptul la viață primează în fața dreptului la liberă circulație, așadar toți trebuie să ne izolăm pentru a-i proteja pe cei mai vulnerabili dintre noi[13] și opinia conform căreia niciun drept nu poate fi restrâns în virtutea protejării altui drept, iar fiecare cetățean decide pentru sine.
Kant spunea că libertatea reprezintă alegerea pe care o facem în lipsa oricăror dorințe personale, instincte, impulsuri, despre acțiunea guvernată exclusiv de rațiune, aceeași pentru toți[14].
Din perspectivă rațională, avem datoria de a ne proteja viața, a noastră și a semenilor noștrii. Orice viață contează! Așadar, puternici sau slabi, toți avem nevoie de protecție, nu de măsuri discriminatorii sau de politici creatoare de privilegii.
Decizia fiecăruia dintre noi este individuală, vina poate fi însă colectivă. Voința majorității primează și trebuie să primeze într-o societate democratică.
5.2. Problematica certificatului verde
În contextul global actual, al răspândirii virusului Covid-19 avem ocazia de a reflecta, mai mult ca niciodată asupra drepturilor și libertăților noastre fundamentale. În esență, valoarea primordială pe care toate aceste documente internaționale o consacră este viața.
Problematica existenței unei așa-zise priorități a unui drept în comparație cu altele a fost atent analizată în contextul apariției certificatului verde și impunerii acestui document pe scară largă pentru desfășurarea mai multor activități cotidiene.
Propunerea legislativă privind introducerea certificatului verde la locul de muncă
În numeroase state din Europa și nu numai, există în această perioadă propuneri legislative privind impunerea certificatului verde pentru anumite categorii de angajați, respectiv cei din domeniul sanitar, cadrele didactice, funcționarii publici etc. . Austria este cea care creează un precedent, fiind prima țară din Uniunea Europeană care va impune vaccinarea obligatorie începând cu luna februarie a anului 2022. Parlamentul englez a aprobat, de asemenea, vaccinarea obligatorie pentru angajații din centrele de îngrijire din Anglia [15]. Franța și Grecia au impus și ele obligativitatea vaccinării angajaților din sectorul sanitar.
Țara noastră nu a făcut excepție și astfel, la finalul lunii octombrie a acestui an aleșii își exprimau poziția privind propunerea legislativă privind stabilirea unor măsuri în domeniul sanitar, pe perioada stării de alertă, pentru personalul din cadrul unor unități publice și private. În primă fază, propunerea privind impunerea certificatului verde la locul de muncă a fost respinsă de cele două camere ale Parlamentului. Propunerea a primit aviz negativ din partea Comisiei pentru drepturile omului, egalitatea de șanse, culte și minorități.
Legea prevedea că angajații nevaccinați vor fi obligați să suporte costul testelor RT-PCR sau antigen rapid pentru a avea acces la muncă. În condițiile în care aproximativ 26,4% din numărul salariaților activi pe piața muncii beneficiază de salariul minim pe economie (2230 de lei brut în anul 2021 ), iar costul unui singur test variază între 72 și 195 de lei este practic o cerință imposibil de îndeplinit pentru aceste categorii de angajați.
Cu toate acestea, actualul ministru al Sănătății declară că România nu va renunța la impunerea certificatului verde la locul de muncă, așa că un nou proiect legislativ este posibil să fie transmis către Parlament cât de curând, cu toate că mulți specialiști în domeniu, inclusiv reprezentantul OMS în România își exprimă oprobiul față de un astfel de proiect.
În privința acestei teme intens dezbătute la nivel național privind impunerea certificatului verde Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) statuează următoarele: ”În ierarhia drepturilor și a libertăților fundamentale, protecția dreptului la viață are prioritate în raport cu dreptul la viață privată și dreptul la muncă”[16] . Totodată, președintele CNCD explică: „dreptul la viață și dreptul la muncă pot fi limitate în scopul asigurării sănătății publice, a serviciilor de sănătate, a protecției vieții terților, pe vreme de pandemie”[17]. Conform opiniilor membrilor CNCD caracterul intangibil al dreptului la viață consacrat în toate documentele naționale și internaționale tinde să devină o noțiune abstractă.
Constituția României statuează în cadrul art. 4 alin. (2) și art. 16 alin. (1) și (3) – egalitatea în drepturi a cetățenilor români ”fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau apartenență politică, avere sau origine socială”. În plină desfășurare a unei pandemii mondiale, o nouă formă de discriminare își face apariția, sub forma unei segregări la nivelul întregii societăți între persoanele vaccinate și cele nevaccinate.
Condiționarea dreptului la muncă de obligativitatea vaccinării este o restricție nejustificată în condițiile în care, în orice stat democratic, libertatea conștiinței și libertatea de exprimare sunt drepturi fundamentale ale oricărui cetățean.
6. Jurisprudență relevantă în ceea ce privește ocrotirea dreptului la viață
Dreptul la viață este un drept fundamental, iar în cazul în care acesta nu este respectat de bunăvoie, ci dimpotrivă i se aduc atingeri, atunci este rândul instanțelor naționale și internaționale să își îndeplinească atribuțiile și să înfăptuiască dreptatea.
Practica abundă de exemple în materia dreptului pe care fiecare dintre noi îl are la viață și acestea au făcut obiectul sesizării Curții Europene a Drepturilor Omului în repetate rânduri. Astfel, România a fost condamnată la CEDO pentru condițiile de detenție necorespunzătoare din penitenciare și pentru evenimentele din timpul mineriadei din 1991 soldate cu moartea a zeci de persoane.
Pandemia mondială a ridicat și ridică în continuare o serie de probleme în materia drepturilor omului pe care CEDO urmează să le soluționeze în cel mai scurt timp. Momentan, CEDO s-a pronunțat în favoarea vaccinării obligatorii, considerând-o ca fiind o măsură necesară într-o societate democratică. Prima hotărâre europeană cu privire la obligativitatea vaccinării împotriva Covid-19 a avut la bază solicitarea a 672 de pompieri din Franța privind suspendarea vaccinării obligatorii și a fost respinsă de instanța de la Strasbourg.
Într-o altă speță, mai precis, cauza Vavricka versus Republica Cehă privind vaccinarea obligatorie a copiilor din Cehia împotriva a mai multor boli, cum ar fi: difterie, tetanos, hepatita B, pojar, rubeolă, tuse convulsivă, oreion, CEDO oferă câștig de cauză Cehiei, însă menționează, că în viziunea sa, vaccinarea obligatorie nu este singura modalitate de combatere a bolilor grave.
7. Propunere de lege ferenda
Dreptul la viață condiționează exercitarea tuturor celorlalte drepturi ale omului. Atingerea unui drept din categoria celor prevăzute de documentele internaționale presupune implicit și atingerea dreptului la viață.
Având în vedere tot ce am prezentat pe parcursul acestei lucrări, consider că este esențial ca actele normative adoptate pe întreaga durată a pandemiei să nu creeze prilej de discriminare pe motiv de vaccinare și să lezeze involuntar dreptul la viață. Alegerea vaccinării este la latitudinea fiecărui cetățean, întrucât în România vaccinarea este voluntară și gratuită.
Statul trebuie să ia măsuri pentru protejarea sănătății populației, dar nu le poate impune forțat fiecărui individ. Chiar și în ceea ce privește aplicarea procedurilor medicale, specialiștii sunt cei care sfătuiesc pacientul, însă decizia finală revine acestuia din urmă care trebuie să își ofere liber consimțământul pentru realizarea procedurii.
Obligativitatea vaccinării populației la acest moment, în care rata de acoperire vaccinală este de numai 36,5% din populație nu ar fi cu siguranță oportună. Este necesar ca oamenii să aibă încredere în sistemul sanitar și să ia ei însuși decizia de a se vaccina, nu să le fie impusă o astfel de măsură, condiționată de păstrarea unei surse stabile de venit.
Așadar, de lege ferenda s-ar impune ca legiuitorul să aibă în vedere o reglementare legislativă care să prevină orice fel de forme de discriminare pe motiv de vaccinare de natură să aducă atingere drepturilor și libertăților consacrate la nivel național și internațional, cu precădere asupra dreptului la viață. Statul trebuie să insiste asupra rolului său esențial de prevenție și să ia măsuri pentru limitarea efectelor pandemiei, pentru protejarea vieții cetățenilor, fie ei vaccinați sau nevaccinați.
Cea mai oportună variantă consider că ar fi organizarea unui referendum, pe modelul Elveției, unde cetățenii să aibă posibilitatea să își exprime liber opinia privind adoptarea unei legi care să instituie obligativitatea certificatului verde. O astfel de inițiativă, a consultării populației ar arăta o mai mare aplecare a guvernanților asupra nevoile cetățenilor pe care au fost aleși să îi reprezinte și ar determina luarea unei decizii în cunoștință de cauză care să servească intereselor majorității.
8. Concluzie
Dreptul la viață este protejat de numeroase acte normative interne, dar și de unele dintre cele mai cunoscute documente internaționale. Cu toate acestea, multiplele reglementări nu au perfecționat neapărat sistemul judiciar, ci au condus la apariția mai multor interpretări și controverse în aplicarea legii, în detrimentul cetățeanului.
Cu toate că ne aflăm într-o situație dificilă din punct de vedere epidemiologic, este de datoria noastră să ne luptăm pentru ca drepturile noastre și ale semenilor noștrii să fie respectate.
Statul trebuie să aplice măsuri pentru protejarea sănătății cetățenilor săi și să aibă în vedere faptul că există și alte metode pentru o mai bună gestionare a situației pandemice actuale, esențial este să o găsim pe cea mai favorabilă. Iar atunci când însăși guvernanții au dubii în privința celei mai oportune alegeri, înainte de luarea unei decizii definitive, ideal ar fi să fie consultați și cetățenii. În definitiv, voința cetățenilor este cea care trebuie să primeze în orice societate democratică.
”Dreptul la viață reprezintă valoarea supremă în ierarhia drepturilor omului, întrucât este un drept fără de care exercitarea celorlalte drepturi și libertăți garantate de Constituție și de instrumentele internaționale de protecție a drepturilor fundamentale ar fi iluzorie”[18].
Această lucrare a fost realizată de Claudia Stanciu, studentă în cadrul Facultății de Drept, ASE.
[1] Sunt relevante în acest sens următoarele articole: art. 188 – „Omorul”, art. 189 – „Omorul calificat”, art. 190 – „Uciderea la cererea victimei”, art. 192 – „Uciderea din culpă”, art. 195 – ”Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte”, art. 282 – ”Tortura” etc.
[2] Conform Deciziei nr. 32/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție
[3] Art. 3: ”Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă (…)”, Declarația Universală a Drepturilor Omului
[4] Art. 5: ”Nimeni nu va fi supus torturii, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.”, Declarația Universală a Drepturilor Omului
[5] Art. 2: ”(1) Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal când infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege. (2) Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă: a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale; b) pentru a efectua o arestare legală sau a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute; c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.”, Convenția Europeană a Drepturilor Omului
[6] Art. 3 – ”Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante”, Convenția Europeană a Drepturilor Omului
[7] Art. 2:” (1) Orice persoană are dreptul la viață. (2) Nimeni nu poate fi condamnat la pedeapsa cu moartea sau executat.”, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
[8] Art. 3: ”(1) Orice persoană are dreptul la integritate fizică și psihică. (2) În domeniile medicinei și biologiei trebuie respectate în special: a) consimțământul liber și în cunoștință de cauză al persoanei interesate, în conformitate cu procedurile prevăzute de lege; b) interzicerea practicilor de eugenie, în special a celor care au drept scop selecția persoanelor; c) interzicerea utilizării corpului uman și a părților sale, ca atare, ca sursă de profit; d) interzicerea clonării ființelor umane în scopul reproducerii.”, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
[9] Art. 4: ”Nimeni nu poate fi supus torturii și nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.”, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
[10] Titus Corlățean, ”Protecția europeană și internațională a Drepturilor Omului”, ed. Universul Juridic, București, 2015, pag. 59
[11] Andreea Marin, ”Prima sinucidere asistată, autorizată în Italia. Un bărbat de 43 de ani, rămas paralizat, a primit aprobarea.”, 23 noiembrie 2021 – www.fanatik.ro
[12] Conform prevederilor art. 3 din Declarația Universală a Drepturilor Omului
[13] Andrada Nicolescu, ”Dreptul la viață vs. dreptul la liberă circulație”, JURIDICE, 22 aprilie 2020 – www.juridice.ro
[14] „Fundamentarea metafizicii moravurilor”- Immanuel Kant, Oxford University Press 2007, p. 158.
[15] Alex Therrien, ”Compulsory vaccinations for care home staff in England backed by MPs”, 13 iulie 2021 – www.bbc.com
[16] Flavia Drăgan,”CNCD: Dreptul la viață privată și cel la muncă pot fi limitate în pandemie, pentru protejarea vieții | Newsweek Romania”, 9 noiembrie 2021, Newsweek Romania – newsweek.ro
[17] Ibidem.
[18] Conform Deciziei Curții Constituționale a României nr. 255 din 25 aprilie 2017