Pornind, în primul rând, de la definiția pedepsei penale și de la categoria din care aceasta face parte, se poate afirma faptul că închisoarea este cea mai grea sancțiune juridică cu rol preponderent în prevenirea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală, iar în cazul încălcării normelor penale, în reeducarea făptuitorului pentru a-l determina să se reintegreze în societate. Articolul 187 din Noul Cod Penal reglementează astfel: “Prin pedeapsa prevăzută de lege se înțelege pedeapsa prevăzută în textul legal care incriminează fapta săvârșită în formă consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.” Limitele pedepselor prevăzute de legiuitor pentru diferite infracțiuni variază în funcție de gravitatea acestora, cea mai gravă pedeapsă existentă în legea penală română fiind atribuită infracțiunii de omor calificat cu închisoarea între 15 și 25 de ani sau detențiunea pe viață(cu excepția infracțiunii de genocid, în timp de război, în cadrul căreia pedeapsa este doar detențiunea pe viață).
Pentru a înțelege mai bine discrepanța dintre infracțiuni și pedepsele acestora, fapt care, din punctul meu de vedere, ar altera cele două roluri amintite mai sus, o să nuanțez două dintre infracțiunile contra vieții din Noul Cod Penal, infracțiunea de ucidere la cererea victimei și pe cea de determinare sau înlesnirea sinuciderii, corelându-le.
De asemenea, pentru a ne afla în prezența unei infracțiuni de ucidere la cererea victimei trebuie să fie îndeplinite condițiile prevăzute de art. 190 din NCP, să existe o cerere explicită, serioasă, conștientă și repetată din partea victimei, dar și ca aceasta să sufere de o boală incurabilă sau o infirmitate gravă atestată medical care să-i provoace suferințe permanente și greu de suportat. Limitele de pedeapsă pentru această infracțiune sunt de la 1 pana la 5 ani de închisoare. Ce se întâmplă în situația în care sunt îndeplinite toate aceste condiții, dar cel care săvârșește fapta nu acționează direct asupra victimei? De exemplu, îi cumpăra o cantitate dintr-o substanță care poate produce decesul, pe care, ulterior, victima o ingerează, dar nu-i administrează el substanța respectivă. Nu se poate reține infracțiunea de ucidere la cererea victimei, infracțiune ce presupune acțiunea făptuitorului asupra victimei. În ipoteza prezentată, sunt îndeplinite condițiile infracțiunii de determinarea sau înlesnirea sinuciderii de la art. 191 NCP, în varianta tip de la alineatul 1, presupunând că victima are capacitatea de exercițiu deplină. În speță, făptuitorul “înlesnește” săvârșirea infracțiunii de către victimă prin procurarea substanței respective. Limitele de pedeapsă prevăzute pentru această infracțiune sunt de la 3 la 7 ani. Problema care se ridică în legatură cu pedepsele pentru cele două infracțiuni prevăzute este că în situația în care făptuitorul doar i-a procurat substanța, limitele de pedeapsă pentru infracțiunea respectivă sunt mai mari. În schimb, dacă în aceeași ipoteza ar fi procurat substanța și tot el ar fi fost cel care i-ar fi administrat-o victimei, limitele de pedeapsă ar fi fost mai reduse. Astfel, consider că valorile sociale protejate de normele penale prin intermediul pedepselor nu sunt în totalitate “apărate” din acest punct de vedere, dat fiind faptul că sancționarea mai drastică a infracțiunii care presupune doar o acțiune de înlesnire, determină o încurajare a făptuitorului de a realiza și acțiunea directă asupra persoanei.
Acesta este doar un exemplu în care limitele de pedeapsă nu se corelează, în practică existând mai multe situații de acest fel. Trebuie subliniat și faptul că la individualizarea pedepsei sunt avute în vedere mai multe criterii și circumstanțe(atenuante sau agravante), care pot modifica cuantumul pedepsei.