În luna decembrie 2021, cu ocazia Zilei Constituției, ELSA Timișoara a organizat un concurs de eseuri, cu tema „(Mai) Avem nevoie de o Curte Constituțională?”. Prezentul articol aparține câștigătoarei concursului, Anamaria Petcu, studentă în anul I din cadrul Facultății de Drept din Timișoara.
Imaginația reprezintă procesul prin care mintea umană creează noi reprezentări ale realității pe baza percepțiilor pe care și le asumă prin evenimentele de viață la care fiecare dintre noi suntem supuși. Cu toții suntem înzestrați cu această abilitate și mai mereu împinși spre a o dezvolta în diverse moduri, în așa fel încât procesele imaginarului personal să se cristalizeze în concret, în soluții pertinente pentru problemele reale cu care ne confruntăm zilnic. Prin aceste “închipuiri”, putem atinge cele mai înalte culmi ale realității, dar și formele distopice ale acesteia – în acest fel, reușind să definitivăm limitele în care viețile noastre ar trebui să se desfășoare. Ilustrativă în acest sens, este dezbaterea privind modul cum putem defini “starea naturală” a ființei umane – adică modul cum aceasta își desfășura viața în absența unor forme de control statal puternic instituite. În incipitul lucrării “Second Treatise of the Government”, John Locke propune o metodă aparte de a aborda starea de fapt, pornind de la premisa că “pentru a înțelege cu adevărat puterea politică…trebuie să ne gândim la alcătuirea stării naturale în care toți oamenii erau situați înainte [de organizarea statală]”[1]. Prin această metodă, Locke reușește să traseze liniile unei societăți cvasi-anarhice, în care autoritatea se definește pe baza unor criterii subiective (practic, prin reinterpretări ale legii talionului) și care operează pe baza legilor naturii, nu ale firii. Teoriile lui Locke nu reprezintă, în definitiv, decât adăugiri sau interpretări diferite ale lucrărilor redactate de Thomas Hobbes, unul dintre inițiatorii ideilor privitoare la “starea naturală”, care afirmă incisiv că acest stadiu al umanității poate fi considerat echivalentul unei situații de război, unde nu există îngrădire asupra capacității persoanei, aceasta fiind capabilă să îndeplinească orice atribuție pentru a-și asigura nevoile, dar și un anumit statut în societate. Indiferent de perspectiva căreia îi acordăm crezare, putem concesiona asupra faptului că oamenii, ca ființe sociale, depind de sisteme formale, ce presupun constrângerea unor libertăți și, în anumite cazuri, norme coercitive sau sancțiuni punitive, pentru a ne asigura că fiecare persoană dispune de un mediu propice pentru propria sa dezvoltare. Tocmai de aceea, societățile moderne au prin alcătuirea lor o relație de codependență față de lege, iar, în mod categoric, pentru ca legea, respectiv Textul Fundamental, să fie considerate valori universale ce ghidează conduita socială, statele au nevoie de instituții care să asigure aplicarea acestora.
Astfel, întrebarea “(Mai) Avem nevoie de o Curte Constituțională?” reușește, prin integritatea ramificațiilor pe care le presupune, să ne invite spre a chestiona, spre a cântări atât aspectele pozitive, cât și pe cele negative, pentru ca apoi să ne putem rezuma la un simplu răspuns afirmativ sau negativ. În această manieră, întrebarea propusă nu poate decât să ne oblige să ne gândim dacă, independent de aspectele definitorii ale Curții – fie ele avantajoase sau nu – în contextul actual al statului românesc, o asemenea măsură ar fi cu adevărat plauzibilă. Răspunsul, în ceea ce mă privește, este unul cert în direcția unui “da” absolut, însă, o asemenea afirmație trebuie susținută prin argumentare amplă.
Pentru început, este imperios să detaliem asupra apariției Curții Constituționale în România, admițând importanța sa atât din perspectivă istorică, cât și din perspectivă jurisdicțională. Conform cuvintelor lui Henry David Thoreau, figură reprezentativă în domeniul filosofiei politice, “If you have built castles in the air, your work need not be lost; that is where they should be. Now put the foundations under them.”. Relativ la relevanța CCR, această afirmație prezintă importanță în definirea acesteia, deoarece rolul acestei instituții poate fi rezumat, la nivel esențial, drept o fundație a sistemului legislativ, necesară pentru a putea asigura eficiența acestuia. Cum s-a ajuns, totuși, la utilizarea modelului european ca structură a controlului de constituționalitate în România? Un prim aspect de menționat, este că statul românesc reprezintă un caz particular în ceea ce privește protecția Constituției, deoarece a cunoscut toate tipurile de control: atât reprezentat printr-un organ politic, cât și printr-unul independent; atât sub forma modelului american, cât și sub forma celui european. Consacrarea modelului american, în care judecătorul “face legea” și nu se rezumă la a o “spune” – “În sistemul anglo-saxon, judge made law, adică, judecătorul creează drept. În sistemul romano-germanic […] el este doar “gura care spune legea (le juge est la bouche qui dit la loi, judecătorul este doar gură care zice legea, spunea Montesquieu)”[2] – s-a realizat odată cu “Procesul Tramvaielor”, desfășurat în anul 1912 între Societatea Tramvaielor București și Ministerul de Interne. În cadrul acestui proces, Tribunalul Ilfov și-a recunoscut competența în ceea ce privește declararea unei legi drept fiind sau nu constituțională, obiectul în cauză fiind legea din 1911 (s-a constatat că această lege încălca art. 19 al Constituției și, suplimentar, că aducea atingere dreptul de proprietate individuală al unei societăţi și a acționarilor săi). 〈〈Înalta Curte de Casaţiune şi Justiţie a confirmat hotărârea dată în primă instanţă de Tribunalul Ilfov în celebrul „Proces al tramvaielor”, declarând competenţa instanţelor judecătoreşti de a cerceta concordanţa legilor cu Constituţia.〉〉[3]. Ulterior, Constituțiile din 1923, respectiv 1938, au consacrat controlul de constituționalitate realizat de instanța supremă, ca formă originară a modelului european în România, prin art. 103 (1923) și art. 75 (1938) care consemnau că “judecata asupra neconstituţionalităţii legilor se mărgineşte numai la cazul judecat”. Odată cu instaurarea regimului comunist, controlul constituționalității legilor s-a rezumat la stadiul de aparență, fiind, în definitiv, realizat de puterea legiuitoare – conform Constituției din 1965, spre exemplu. Revoluția de la 1989, izvorul democrației românești, a reprezentant, concomitent, momentul prielnic pentru adoptarea unei noi Constituții și pentru formarea unei Curți Constituționale. Astfel, privind retrospectiv, instaurarea Curții Constituționale a reprezentat una dintre metodele prin care statul român își declara aderarea la democrație. Pe de o parte, unul dintre aspectele fundamentale ale acestui regim politic este determinat de separarea puterilor în stat, deci, prin crearea CCR apare o instituție detașată de puterea statală, al cărei unic scop este studiul Constituției și al constituționalității. Sumativ, prin apariția CCR, statul își asumă evitarea politizării unei instituții de relevanță universală, indiferent de culoarea politică cu care ne asociem. Pe de altă parte, adoptarea unui nou regim politic presupune integrarea unor noi forme de legislație și, mai ales, a unei noi Constituții. Tocmai de aceea, introducerea CCR sub statutul său de “apărător” al Constituției a reprezentat o manifestare a dorinței de a asigura stabilitatea noului context politic, necesară atunci când schimbări semnificative au loc. Asupra jurisprudenței voi detalia ulterior, în cadrul paragrafului referitor la eficiență.
Mai apoi, în cazul oricărei instituții, se concretizează trei criterii adjuvante în determinarea utilității acesteia, anume: legitimitate, necesitate și eficiență.
Legitimitatea este un criteriu ce își găsește originea în două surse distincte: prima este reprezentată de scopul pe care instituția și-l asumă în mediul social, adică cel de a proteja un interes comun, public, iar cea de-a doua este ca populația să îi acorde încredere acestei instituții[4]. Ambele condiții trebuie întrunite cumulativ, fiind necesare pentru ca instituția să fie considerată legitimă independent de voința organelor politice ca aceasta să existe. Suplimentar, în ceea ce privește Curtea Constituțională, aceasta își găsește legitimitatea atât prin atribuțiile conferite acesteia prin Constituție (prin capitolul al VI-lea – Autoritatea Judecătorească, secțiunea a 3-a – Consiliul Superior al Magistraturii, titlul V – Curtea Constituțională, particular, prin articolele 142 și 145 ale Constituției), cât și prin valoarea sa de necesitate, atribuită de Adunarea Constituantă de la 1991. Putem afirma, astfel, că această instituție își găsește susținerea atât în mod formal, prin valoarea pe care o posedă datorită instituțiilor politice, dar și paragrafelor în care structura să este consemnată, cât și în mod non-convențional, prin importanța pe care o primește din aprobarea societății. Izvorul acestui acord (din partea populației) se găsește, din nou, în începutul democrației românești. Prin deciziile luate de puterea politică instituită ulterior Revoluției din 1989 și Adunarea Constituantă de la 1991, s-a instituit prima formă democratică de manifestare de voință a populației, primul pas real spre democrație. Odată cu alegerile libere ce au avut loc în urmă cu 30 de ani, poporul a investit puterea politică cu capacitatea de a lua decizii în domeniul legislativ, alegându-și delegații competenți pentru a le reprezenta opiniile.
Necesitatea este probabil cel mai relevant criteriu de luat în considerare, tocmai pentru că apariția și utilitatea unei instituții este contingentă pe modul în care aceasta răspunde la o problemă recurentă în societate. Premisele necesității CCR se concentrează în jurul a două principii: (1) schimbarea regimului politic și (2) nevoia de a avea un mecanism reglatoriu în ceea ce privește legea. Privitor la schimbarea regimului politic, aceasta impune pe de o parte, abandonarea vechii constituții și, pe de altă parte, alcătuirea și aprobarea uneia noi. Ambele acțiuni sunt desfășurate deoarece constituția, indiferent de conținutul sau forma de care dispune, este o alcătuire legislativă adaptabilă și dependentă de context. De aceea, constituția anterioară nu este reprezentativă pentru noua structura a statului, motiv pentru care trebuie adaptată sau schimbată în așa fel încât să valideze noua conducere. Suplimentar, având în vedere schimbarea radicală de ideologie ce a avut loc în cazul României, adoptarea unei noi constituții, în care alcătuirea și structura statală distinctă să fie consemnate, era imperioasă. A doua mențiune vizează planul prezent al realității și ne supune la întrebarea “Mai este CCR necesar în 2021?”. Răspunsul, ca în materia majorității dilemelor juridice, este unul dependent de context. În ceea ce privește scena politică românească, cauza ce îi viciază abilitățile este cea a instabilității, atât din perspectiva ideologică, cât și relativ la recurența schimbărilor din cadrul său. Din păcate, contextul politic românesc este unul împânzit de conflicte inter- și intra-partid și polarizare ideologică în majoritatea instituțiilor relevante. Acest lucru se întâmplă din cauza absenței unei culori politice bine nuanțate a partidelor de la putere, faptului că, prin structura democratică, dependentă de voința populației (manifestată prin vot), partidele și politicienii își pot câștiga votul de încredere numai prin susținerea populației – astfel că ideologia se modifică în așa fel încât să răspundă la nevoile imediate manifestate de populație – și, în final, din cauza contextului la care toți membrii comunității globale și ai Uniunii Europene sunt supuși, pandemie și euroscepticism. Pandemia a revelat, prin întiderea și efectele sale dezastruoase, inconsistențele cu care sistemele politice globale se confruntă. Concret, în cazul României, confruntarea cu o situație de urgență a arătat atât lipsa de pregătire a sistemului nostru în domenii esențiale (precum sănătate, educație sau infrastructură), cât și problemele clasei politice. De la începutul anului 2020 până în prezent, Guvernele Cîțu și Orban au fost demise prin moțiune de cenzură, partide ce și-au manifestat expres disatisfacția unul față de celălalt au format, recent, o coaliție (PSD și PNL), iar președintele Iohannis a avut o implicare masivă asupra structurii interne a partidului său de proveniență, atribuție ce nu îi revine sub nicio formă “șefului statului”. Toate aceste problematici au avut ca efect posibilitatea partidelor extremiste de a se întoarce împotriva “structurii-mamă”, împotriva Uniunii Europene. Odată cu ieșirea Marii Britanii din UE, majoritatea statelor membre s-au confruntat cu “trenduri” de euroscepticism, adică de lipsa de încredere din partea clasei politice asupra principiilor sau acțiunilor îndeplinite de organizație. De la AfD în Germania, până la PiS în Polonia și Fidesz în Ungaria, o serie de partide de extremă dreapta au început să crească semnificativ în pollurile electorale și, implicit, să ocupe funcții în Parlament, respectiv Guvern sau alte instituții politice. În cazul României, valul de scepticism privitor la Uniunea Europeană își are rădăcinile în ascensiunea partidului AUR, care, ascultând nemulțumirile populației în legătură cu contextul pandemic, s-a folosit de forme diverse de naționalism și chestionare a autorităților (fie ele politice, ori medicale, științifice, etc.) pentru a câștiga capital politic. Din această cauză, un număr semnificativ de schimbări a avut loc în perioada recentă, generând o formă acutizată de blocaj instituțional în atribuțiile autorităților. Deoarece discrepanța ideologică continuă să se adâncească, iar problemele sociale la fel (context pandemic, criză în domeniul gazelor, deficiențe ale sistemului medical, etc.), România se află într-o situație în care Curtea Constituțională prezintă excepțional de multă relevanță pentru a ne asigura, ca stat, că legile stabilite [în această situație nefavorabilă] sunt unele ce îndeplinesc criteriul constituționalității și, implicit, cel al reprezentativității.
Legat de eficiență, metoda prin care aceasta poate fi definită este prin a reflecta asupra jurisprudenței Curții, pentru a putea cuantifica palpabil care au fost momentele în care existența sa a produs efecte semnificative. Pentru a sublinia utilitatea Curții încă de la apariția sa până în prezent, deciziile asupra cărora voi detalia sumar sunt situate diametral opus în spectrul timpului, adică una dintre primele (Decizia nr. 6 din 11 noiembrie 1992) și una dintre cele mai recente (Decizia nr. 671/2021). Prima, Decizia nr. 6/1992, privește “constituţionalitatea unor prevederi ale Legii privind măsuri premergătoare reglementării situaţiei juridice a unor imobile trecute în proprietatea statului după 23 august 1944”[5], în timp ce cea de-a doua face referire la respingerea “cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Guvernul României şi prim-ministrul României, pe de o parte, şi Parlamentul României, pe de altă parte, formulată de preşedintele Senatului”[6]. Având în vedere distincția subiectelor abordate în cadrul celor două decizii, putem aprecia amplitudinea domeniilor de expertiză pe care Curtea le poseda. Pe de o parte, aceasta joacă un rol crucial în reglarea legislației aflate în vigoare, iar, pe de alta parte, joacă rol adjuvant în coordonarea scenei politice. Din aceasta cauză, având in vedere cuantumul imens de putere pe care instituțiile politice îl dețin, existența CCR nu poate reprezenta decât un garant al controlului acestuia, în așa fel încât legea să poată fi conformă cu, în primul rând, Constituția și, în al doilea rand, cerințele societății. Mai mult decât atât, eficiența CCR este demonstrată atât prin structură, cât și prin implicare. Ca alcătuire, Curtea Constituțională dispune de 9 judecători, 3 numiți de Președinte, 3 de Senat și 3 de Camera Deputaților, cu mandate de 9 ani, ce nu pot fi prelungite sau reînnoite[7]. Una dintre sursele de neîncredere în CCR provine din asocierea sa cu anumite instituții politice, în schimb, prin modul în care are loc alegerea componenței Curții, politizarea poate fi evitată cu ușurință. Primul motiv pe care îl putem invoca pentru această afirmație este cel al “efemerității” Curții. Având în vedere structura mandatelor, de 3, 6, respectiv 9 ani, fără a exista posibilitatea ca cei numiți sa primească din nou aceasta funcție, se evită continuitatea unor cicluri vicioase și, mai mult, posibilitatea ca figurile politice să aibă influență asupra Curții. Pe de altă parte, judecătorii sunt numiți în funcție de către entități politice diferite, motiv pentru care culoarea lor politică nu poate influența semnificativ componența acesteia. Suplimentar, aceste figuri politice își primesc în fapt autoritatea prin voința populației (atât Președintele, cât și cele două Camere ale Parlamentului sunt selectate prin vot popular), astfel că CCR-ul reușește să îndeplinească inclusiv criteriul reprezentativității. În plus, independent de contextele globale dezavantajoase, România dispune de o problemă majoră în ceea ce privește continuitatea clasei politice, din cauza unei succesiuni neregulate de partide politice influente, care cauzează o discrepanță semnificativă în ideologia celor aflați la putere. Tocmai de aceea, rolul Curții devine și mai relevant, pentru că reușește să facă abstracție de circumstanța politică, centrându-și eforturile spre a crea un univers legislativ integru, apolitic.
Pentru a aprecia dacă neajunsurile unei instituții publice sunt suficiente pentru a afirma că aceasta este lipsită de utilitate, este necesară o viziune atât asupra teoriei din spatele acesteia (principiile luate în considerare pentru implementarea acesteia), cât și ramificațiilor pragmatice ce o definesc în integritatea sa. Se poate admite, în abstract, posibilitatea ca un concept, respectiv o circumstanță, să aibă utilitate ori, impropriu spus, să fie o formă potrivită de aplicat în universul material pe care îl întâlnim în jurul nostru. Punctual, putem susține că în general, absența Curții Constituționale poate reprezenta un avantaj asupra modului în care viața juridică se desfășoară, în schimb, nu putem picta o imagine de ansamblu asupra unei circumstanțe atâta timp cât schița pe care o avem în minte este lipsită de perspectivă. În acest sens, este fundamental să definitivăm ce ar presupune un context în care Curtea lipsește, dar și care ar fi liniile orizontului pe care scenele politice, socială și legală din contextul românesc ar trebui să le urmărească pentru a fi îndreptățită înlocuirea sau chiar dizolvarea acestei instituții. Astfel, se cristalizează două criterii ce ar trebui îndeplinite, nu obligatoriu cumulativ, pentru ca inexistența Curții Constituționale să fie compatibilă cu spațiul românesc. Prima se află în concordanță cu natura sistemului juridic aplicat în România, anume încadrarea acestuia în categoria dreptului romano-germanic[8]. În acest sens, să acceptăm cum Curtea Constituțională nu își are locul în sistemul nostru legislativ, ar fi echivalent cu a propune o schimbare în modul cum acesta este alcătuit, adică ori instituirea unei simbioze între “common law” și sistemul romano-germanic, ori metamorfozarea celui din urmă în sistemul anglo-saxon. Cea de-a doua posibilitate, mai puțin radicală, nu presupune modificarea în definitiv a formei adoptate de sistemul juridic românesc, ci a instituțiilor a căror existență este dependentă de cea a Curții Constituționale. Mai explicit, legătura dintre legal și politic se realizează, la nivel esențial, prin rolul legislativ, respectiv executiv, pe care Parlamentul și Guvernul le îndeplinesc. De aceea, pentru a putea pretinde că existența Curții Constituționale nu își găsește locul în sistemul nostru, este necesară o susținere a acuzației cu o alternativă viabilă, anume – dezvoltarea unui sistem politic “de încredere”, adică existența unei clase politice definită prin stabilitate și competență.
Astfel, dimensiunea practică a acestei propuneri trebuie abordată metodic, luând în considerare realitățile contextului românesc. Pe de o parte, legat de motivația din spatele apariției Curții Constituționale, aceasta se justifică atât prin tipul de Lege Fundamentală adoptat de statul nostru, anume constituția rigidă, deci, prin plasarea acesteia la nivel de “supralegalitate”, supremația Constituției fiind un principiu fundamental al alcătuirii juridice românești, cât și din textul Constituției, Curtea reprezentând “garantul supremaţiei Constituţiei”[9]. Dacă traversăm spre emisfera pragmatică, putem concluziona că această modalitate nu își găsește originea numai în tipul de constituție adoptat de România, cât în sistemul de drept la care statul aderă, anume cel romano-germanic. Principalele distincții între diferitele sisteme de drept aplicate, constau în tehnica legislativă utilizată și în implicarea altor domenii în vederea aplicării legislației. În sistemul anglo-saxon, instanța judecătorească joacă rol de “creator de drept”, fiind îndrituită să se folosească de jurisprudență, morală și diverse alte principii în vederea luării unei decizii. De asemenea, în cadrul proceselor de judecată, este utilizat sistemul de jurați, adică o comisie alcătuită din civili, ale căror cunoștințe legale pot sau nu să existe, determină vinovăția persoanei acuzate, urmând ca judecătorul să stabilească sancțiunea. Prin contrast, în sistemul românesc, judecătorul se rezumă la practica legală pentru a desemna “o soluție” pentru cazul propus. De aceea, în cazul sistemului de common law, controlul de constituționalitate se realizează exclusiv a posteriori, rămânând la latitudinea instanței să stabilească dacă legea se poate încadra în limitele textului constituțional sau nu. Având în vedere aderarea României la Uniunea Europeană, care aduce cu sine standarde culturale și sociale pe care statul român trebuie să le îndeplinească, utilizarea acestui sistem [romano-germanic] poate fi considerat o formă a aplecării României spre practicile europene. În același timp, aplicarea unei asemenea măsuri înseamnă modificarea educației juridice practicate în România, structura instituțiilor respectată în acest moment și, poate cel mai important, mentalitatea populației statului românesc. Astfel, realizând dificultățile la care ar trebui să ne supunem pentru a modifica structura CCR, în cazul în care soluția abordată ar fi cea a schimbării legislative, putem admite că aceasta prezintă o relevanță majoră și inexplicabilă. Pe de altă parte, cealaltă metodă ar fi să afirmăm că entitățile politice actuale ar trebui să dispună de încredere absolută, fără să fie cercetate sau verificate de o instituție adiacentă. După cum am menționat anterior, 30 de ani de democrație mai târziu, România nu dispune încă de un context politic favorabil pentru o asemenea garanție, motiv pentru care existența CCR este crucială pentru a asigura cel puțin un minim de stabilitate legislativă.
În încheiere, Curtea Constituțională a fost și este o instituție ale cărei merite și relevanță nu pot fi chestionate, reprezentând atât un “garant al supremației Constituției”, cât și unul al democrației în societatea românească. Da, mai avem nevoie de o Curte Constituțională, fiindcă, după cum afirmă Jose Saramago în opera “Eseu despre orbire”: “rezultatele bune și rele ale vorbelor și faptelor noastre se distribuie, în mod destul de uniform și echilibrat, se presupune, în toate zilele viitorului, inclusiv în acelea, fără sfârșit, când nu vom mai fi acolo să le vedem”. Astfel, indiferent de micile erori ce îi pot fi atribuite, Curtea Constituțională este cea mai apropiată formă a garanției unui prezent puternic operațional și cea mai mare speranță pentru un viitor măcar puțin mai înfloritor.
[1] Goldwin, Robert A. “Locke’s State of Nature in Political Society.” The Western Political Quarterly, vol. 29, no. 1, [University of Utah, Sage Publications, Inc., Western Political Science Association], 1976, pp. 126–35, https://doi.org/10.2307/447588.
[2] Criste, Simona, “Teoria Generala a Dreptului”, Ed. a 4-a, reviz. si adaug., Bucuresti, Editura C.H. Beck, 2020, pp. 4-5;
[3] https://www.ccr.ro/prezentare-generala/scurt-istoric/
[4]Painter, Anthony. “A CRISIS OF LEGITIMACY?” RSA Journal, vol. 165, no. 3 (5579), Royal Society for the Encouragement of Arts, Manufactures and Commerce, 2019, pp. 10–15, https://www.jstor.org/stable/26907473.
[5] https://www.ccr.ro/wp-content/uploads/2021/04/D006_92.pdf
[6] https://lege5.ro/Gratuit/he3dgojvgu3q/decizia-nr-671-2021-asupra-respingerii-cererii-de-solutionare-a-conflictului-juridic-de-natura-constitutionala-dintre-guvernul-romaniei-si-prim-ministrul-romaniei-pe-de-o-parte-si-parlamentul-romaniei
[7] Art. 142 – Structura
(1) Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei.
(2) Curtea Constituţională se compune din nouă judecători, numiţi pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit.
(3) Trei judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei de Senat şi trei de Preşedintele României.
(4) Judecătorii Curţii Constituţionale aleg, prin vot secret, preşedintele acesteia, pentru o perioadă de 3 ani.
(5) Curtea Constituţională se înnoieşte cu o treime din judecătorii ei, din 3 în 3 ani, în condiţiile prevăzute de legea organică a Curţii.
[8] Sanders, AJGM. “The Characteristic Features of the Civil Law.” The Comparative and International Law Journal of Southern Africa, vol. 14, no. 2, Institute of Foreign and Comparative Law, 1981, pp. 196–207, http://www.jstor.org/stable/23245238.
[9] Art. 142 – Structura
(1) Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei.
Anamaria Petcu
Studentă – Facultatea de Drept a Universității de Vest din Timișoara