I. Introducere
Mobilul (motivul) săvârșirii infracțiunii poate sugera o periculozitate scăzută sau ridicată a faptei, respectiv a făptuitorului, el desemnând cauza internă a actului de conduită, acel sentiment ce a condus la nașterea în mintea făptuitorului a ideii săvârșirii unei anumite fapte.[1] O infracțiune săvârșită din ură reclamă o atenție sporită, prin săvârșirea ei putându-se crea un impact considerabil atât asupra victimei, cât și asupra persoanelor ce prezintă similitudini cu victima.
II. Aspecte ale mobilului săvârșirii infracțiunii
Mobilul se dezvoltă, în genere, înaintea debutului faptei, devansând fazele acționale și devenind o circumstanță subiectivă a acțiunii-inacțiunii socialmente periculoasă. Formarea mobilului și acceptarea acestuia de către infractor reprezintă o parte componentă a afectivității individuale care este preponderent și stabil negativă, constituind un caz tipic de neacceptare a exigențelor sociale, explicând din ce motiv a fost săvârșită fapta penală[2]. Remarcăm astfel că motivul săvârșirii faptei reprezintă un aspect particular, subiectiv, individual, fiind dificil a cunoaște cu certitudine sau a afirma cu deplină convingere că autorul unei infracțiuni a avut drept cauză determinantă a săvârșirii infracțiunii un motiv ce se încadrează în sfera celor ce produc repercusiuni negative în planul răspunderii penale, așa cum sunt cele care constituie circumstanțe agravante. Este imperativ a se trata așadar cu deosebită atenție cazurile în care planează dubiul în privința existenței ori nu a unei împrejurări ce poate fi valorificată drept circumstanță agravantă sau un criteriu general cu efecte negative asupra autorului infracțiunii. Trebuie amintit în acest caz și principiul esențial în procesul penal in dubio pro reo, evidențiat prin prevederea cuprinsă în art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală (Legea nr. 135/2010): „După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.”
III. Raportare la fenomenul discriminării
Noul Cod de procedură penală prevede în articolul 113 alin. (2) că „Sunt prezumate vulnerabile victimele copii, victimele care sunt în relaţie de dependenţă faţă de autorul infracţiunii, victimele terorismului […] victimele infracţiunilor săvârşite din ură […] ”. Această prevedere este cu totul deosebită, întrucât oferă indicii în ceea ce privește periculozitatea infractorului, periculozitate deloc de neglijat, fiind determinată de sentimentul puternic de ostilitate[3] pe care infractorul îl are față de victimă. Ura, ca motiv determinant al săvârșirii infracțiunii, poate fi determinată în sfera subiectivă a subiectului activ al infracțiunii de numeroase situații faptice. Printre posibilele cauze ale existenței acestui mobil, se poate atrage atenția asupra fenomenului discriminării. Discriminarea este un fenomen prezent în societate care presupune izolarea, marginalizarea, excluderea în mod nejustificat și, implicit, încălcarea unor drepturi[4]. De asemenea, există însă unele grupuri care sunt mai predispuse discriminării din cauza unor stereotipuri și prejudecăți existente în societate în legătură cu apartenența la un anumit grup de persoane, pentru că sunt percepuți ca fiind parte a unui anumit grup de persoane sau având o caracteristică specifică. Altfel spus, ca să fii discriminat nu trebuie să aparții unui anumit grup sau să ai o anumită caracteristică, ci cel care discriminează să creadă acest lucru[5].
S-a susținut, de asemenea, că infracțiunile motivate de ură sunt fapte penale săvârșite cu un mobil bazat pe o prejudecată[6]. Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, prejudecata reprezintă o părere, idee preconcepută (și adesea eronată) pe care și-o face cineva asupra unui lucru, adoptată, de obicei, fără cunoașterea directă a faptelor sau impusă prin educație, societate[7]. Astfel cum este definită, se poate remarca că existența unei prejudecăți poate fi cauzată și de atitudinea pe care o poate avea o sferă largă de persoane și care în timp duce la consolidarea unei atitudini negative generalizate asupra persoanelor identificabile prin trăsăturile particulare mai sus exemplificate. Consider că nu se poate realiza însă o enumerare exhaustivă a criteriilor ce pot sta la baza discriminării, acestea făcând parte inerentă din latura subiectivă a omului, existând în mod vădit libertatea de gândire, care, pe cale de consecință, duce la imposibilitatea și recomandarea de a nu crea bariere în privința creării posibilelor cauze ce stau la baza sentimentului de ostilitate ce face parte din obiectul temei prezente. Orice idee preconcepută sau reprobabilă de către anumite persoane, iar, pe de altă parte, aprobată de către altele, nu poate constitui un aspect problematic cât timp nu este valorificată în latura exterioară a individului. Tocmai de aceea idealul trebuie să fie conștientizarea existenței prejudecăților în societate și străduința de a nu crea din acestea condiționări în ceea ce privește posibilitatea exercitării unui drept sau a valorificării unui interes, drepturi recunoscute în mod absolut și celor ce pot fi expuși discriminării.
IV. Implicații. Raportul ECRI privind România
Manifestarea ostilității accentuate față de persoane ce prezintă anumite particularități reprezintă temeiul unor varii forme de violență fizică și/sau psihică ce produc repercusiuni care se răsfrâng nu numai asupra victimei în concreta faptă săvârșită, ci produc sentimente de neîncredere, teamă și asupra celorlalte persoane ce se identifică cu victima tocmai prin intermediul acestor trăsături. Este adevărat, ura ca mobil al infracțiunii, constituie un aspect greu de probat, de analizat, fiind utilă trimiterea la Hotărârea din 2016 în Cauza M.C. și A.C. împotriva României[8](emitent Curtea Europeană a Drepturilor Omului). Astfel, întreaga sarcină de probare a existenței unui astfel de mobil trebuie realizată conform particularităților cauzei. Această cauză poate conduce la violențe cu un prag ridicat de gravitate, la tratamente degradante, acestea din urmă putând fi reprezentate de acțiuni ce produc victimelor sentimente de frică, angoasă și inferioritate (Irlanda împotriva Regatului Unit, 18 ianuarie 1978, pct. 167, seria A, nr. 25), ce creează individului înjosire sau umilire în ochii săi sau ai altor oameni (Raninen împotriva Finlandei, 16 decembrie 1997; Gutsanovi împotriva Bulgariei, nr. 34.529/10).
O infracțiune ce are la bază ostilitate excesivă bazată pe criterii de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap(dizabilitate), boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată produce efecte negative grave atât în sfera personală, cât și în sfera profesională a victimei, aceasta fiind supusă unor lezări ale integrității psihice și/sau fizice, lezări ce în timp pot cauza consecințe negative asupra vieții victimei, adăugându-se și teama (firească) că va mai putea fi supusă unor tratamente contrare demnității umane și care îmbracă forma unor infracțiuni tocmai din cauza urii bazate pe criteriile expuse. În susținerea acestor afirmații este utilă trimiterea la Hotărârea CEDO citată supra[9], în care se precizează că reclamanții „au susţinut că atât modul în care s-a desfăşurat atacul, cât şi motivul pentru care au fost vizaţi le-au provocat sentimente de stres, anxietate şi înjosire. Au fost nevoiţi să facă terapie de grup timp de mai multe săptămâni pentru a se recupera în urma atacurilor.” În aceeași hotărâre Curtea a concluzionat că „tratamentul, descris în mod convingător de reclamanţi, la care au fost supuşi şi care i-a vizat direct şi le-a provocat sentimente de frică, nelinişte şi nesiguranţă nu a fost compatibil cu respectarea demnităţii lor umane şi a atins pragul necesar de severitate pentru a se încadra în domeniul de aplicare a art. 3 coroborat cu art. 14 din Convenţie.”
Este relevantă și precizarea existentă în Combaterea infracțiunilor motivate de ură. Ghid pentru practicieni și decidenți prin care se afirmă că persoanele vătămate ale infracțiunilor săvârșite din ură sunt ținta făptuitorilor pe baza unei anumite caracteristici legate de identitatea lor. Făptuitorul consideră caracteristica drept o dovadă de inferioritate sau ca fiind inacceptabilă şi săvârşeşte infracțiunea transmiţând aceste mesaj de umilire. Astfel, în cazul acestor infracțiuni, persoanele vătămate sunt puse în situaţia să accepte că au fost ţinta infracţiunii doar din cauza identităţii lor şi că riscă din nou să fie vizate, ele sau chiar şi familia lor[10], respectiv cei dragi care împărtăşesc aceleaşi caracteristici identitare (ex. etnia, rasa, orientarea sexuală) sau fundamentale (ex. opiniile politice, religia).
ECRI notează, de asemenea, cu vădită îngrijorare că romii continuă să fie ținte ale violenței pe motiv rasial, iar despre femeile musulmane notează că acestea sunt în special vulnerabile, din cauza intersectării dintre gen și religie, ceea ce poate duce la sentimente de izolare în cadrul unei comunități mai mari[11]. Acestea sunt doar câteva exemple relevante. Merită menționată prevederea cuprinsă în art. 77 lit. h) conform căreia constituie circumstanță agravantă săvârşirea infracţiunii pentru motive legate de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenenţă politică, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA ori pentru alte împrejurări de acelaşi fel, considerate de făptuitor drept cauze ale inferiorităţii unei persoane în raport cu celelalte. Articolul 77 din Codul penal al României (Legea nr. 286/2009) este indicat și în Raportul ECRI privind România, considerat ca fiind una dintre cele două tipuri de prevederi privind infracțiunile motivate de ură, susținându-se că nu se poate cunoaște cu certitudine numărul de cazuri la care s-a aplicat art. 77, lit. h). Informațiile oferite de OSCE-ODIHR arată însă că poliția a înregistrat 25 de incidente de infracțiuni motivate de ură în 2014, 15 în 2015, 10 în 2016 și un caz în 2017 (cazuri din sfera violenței rasiste sau cea motivată de transfobie, respectiv homofobie). Bineînțeles, acest număr de cazuri oferit nu reflectă neapărat situația reală, trebuind a fi avută în vedere cifra neagră a criminalității, reprezentată de ansamblul faptelor penale care se comit efectiv, dar care nu ajung la cunoștința organelor de justiție penală[12]. Factorii care generează această cifră neagră a criminalității pot varia, însă o contribuție semnificativă este oferită de pasivitatea victimelor, motivele ce pot sta la baza unei atitudini pasive din partea victimei fiind extrem de diverse[13]. În cazul particular al infracțiunilor săvârșite din ură, astfel cum au fost analizate, cauzele ar putea fi reprezentate tocmai de faptul că victima își conștientizează vulnerabilitatea și consideră că este dificil a stopa fenomenul discriminării.
V. Concluzii
Infracțiunile săvârșite din ură, astfel cum sunt precizate în rândul categoriilor de infracțiuni ce creează o stare de vulnerabilitate victimelor conform art. 113 alin. (2) din C. proc. penală și care pot atrage luarea unor măsuri de protecție, sunt infracțiuni particulare, deosebindu-se prin existența mobilului – ura – mobil ce poate fi cauzat la rându-i de numeroase situații faptice. Dispoziția anterior menționată prevede imediat ulterior că:„ şi victimele afectate de o infracţiune din cauza prejudecăţilor sau din motive de discriminare care ar putea avea legătură în special cu caracteristicile lor personale” sunt prezumate ca fiind victime vulnerabile. Acest aspect poate oferi sprijin în opinia conform căreia ura nu poate fi bazată decât pe discriminare, existând și alte motive ce antrenează fapta socialmente periculoasă. Acest mobil, ce reprezintă un sentiment profund de ostilitate relativ la diverse aspecte, declanșează și poate menține teamă în rândul persoanelor vătămate și nu numai. În cazul particular al discriminării, persoane care prezintă similitudini cu victimele unor astfel de infracțiuni pot, de asemenea, să fie supuse unor tratamente similare și pot fi expuse sentimentului de teamă prin prisma conștientizării trăsăturilor comune. Prevederile Codului penal, prin prisma circumstanțelor sale agravante enumerate la art. 77, sunt în deplină concordanță cu prezumția de vulnerabilitate a victimei infracțiunii săvârșite din ură învederată de Codul de procedura penală. Legiuitorul a semnalat periculozitatea faptei și/sau făptuitorului care acționează în asemenea circumstanțe, existând posibilitatea agravării răspunderii penale în consecință – art. 78 alin. (1):„În cazul în care există circumstanţe agravante, se poate aplica o pedeapsă până la maximul special. Dacă maximul special este neîndestulător, în cazul închisorii se poate adăuga un spor până la 2 ani, care nu poate depăşi o treime din acest maxim, iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult o treime din maximul special.” Această periculozitate este evidențiată și prin posibilitatea de a se institui măsuri de protecție conform art. 113 din Codul de procedură penală, pentru victimele unor astfel de infracțiuni existând o prezumție legală de vulnerabilitate[14].
[1] A se vedea C-tin. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român: partea generală, p. 174.
[2] I.-T. Butoi, T. Butoi, Psihologie judiciară, Curs universitar, ediția a IV-a, Ed. Fundației România de mâine, București, 2009, p. 238.
[3] A se vedea https://dexonline.ro/, vizitat la 26.01.2022.
[4] Fii atent! Discriminarea nu e o glumă. Ghid practic, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, p. 9.
[5] Ibidem.
[6] Legi privind infracțiunile motivate de ură: Ghid practic. Oficiul pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului din cadrul OSCE.
[7] https://dexonline.ro/definitie/prejudecata, vizitat la 23.01.2022.
[8] Disponibilă pe www.sintact.ro.
[9] Hotărârea din 2016 în Cauza M.C. și A.C. împotriva României.
[10] A se vedea Agenţia pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene, Making hate crime visible in the European Union: acknowledging victims’ rights, 2012, p. 20 apud Combaterea infracţiunilor motivate de ură. Ghid pentru practicieni şi decidenţi.
[11] Raportul ECRI privind România, publicat pe 5 iunie 2019.
[12] A se vedea V. Cioclei, Manual de criminologie, Ed. C.H. Beck, București 2019, ediția 8.
[13] Idem, p. 23.
[14] A se vedea M. Udroiu, Fișe de Procedură penală. Partea generală. Teorie și cazuri practice, p. 233.
Gabriela Evghenie
Student – Facultatea de Drept a Universității din București