Introducere
„Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri”. Celebrul citat din „Letopisețul țării Moldovei de la Aron Vodă încoace” pare că se poate aplica prin analogie și dreptului, mai ales că dreptul a fost creat de oameni, pentru oameni, aplicat și interpretat de oameni, pentru a le fi bine tot oamenilor, însă timpul este păzit sub un glob de cristal, la care nu au acces oamenii, așadar, tot ce putem face noi este să ne ajustăm dreptul în funcție de timp, așa cum pescarii ajustau pânzele corabiei în funcție de curenții oceanului. Dreptul civil gravitează în jurul timpului, în considerarea multor instituții fundamentale, precum aplicarea legii, capacitatea, drepturile patrimoniale, posesia, succesiuni, obligații, contracte, apărarea drepturilor subiective. În prezentul articol ne vom îndrepta atenția asupra acestor instituții, evidențiind rolul impunător pe care îl prezintă factorul temporal.
Aplicarea legii civile în timp
Când spunem „timp”, ne apare în minte, în mod inevitabil, întrebarea „când?”, exact așa cum, atunci când spunem „potrivit art. x din Codul civil”, ceva ne îndeamnă să aflăm dacă este vorba de cel anterior sau actual și, bineînțeles, de ce și în potrivit cărui temei, pentru cât timp și dacă există derogări. În încercarea de a răspunde la aceste întrebări, legiuitorul a consacrat art. 6 din C.civ radiografiei acestei probleme, dar și Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a NCC.
Cu certitudine, legea civilă se aplică în baza a două principii importante: neretroactivitatea și ultraactivitatea, care, implicit, se impun una pe alta. În acest sens, indiferent de momentul în care noua lege civilă va intra în vigoare, aceasta nu poate reglementa în mod retroactiv, fără excepție. Poate, însă, să se aplice doar asupra efectelor viitoare, care și-au făcut apariția după momentul intrării în vigoare, dacă se referă la următoarele domenii: stare și capacitate, căsătorie, filiație, adopție, obligația legală de întreținere, raporturi de proprietate , regimul general al bunurilor, dar și relații de vecinătate, motivul fiind prevenirea unor situații de aplicare în mod discriminatoriu, având în vedere că toate acestea sunt strâns legate de persoană și relația cu cei din jurul său, așadar nu era admisibil ca doar unor persoane să se aplice o nouă dispoziție privind căsătoria, spre exemplu, dacă a avut loc încheierea sa înainte de intrarea în vigoare, subiectele de drept neputând să prevadă că va urma să fie reglementată o situație privind această instituție.
Aplicarea articolului anterior nu aduce atingere aplicării principiului ultraactivității, potrivit căruia legea civilă va continua să se aplice, chiar dacă a fost abrogată sau a ieșit din vigoare prin altă cale, precum autoabrogarea, căderea în desuetudine sau declararea ca neconstituțională, asupra actelor sau faptelor care au fost încheiate, respectiv au avut loc[1], legea nouă neavând aplicabilitate. Tocmai de aceea vechiul cod civil continuă să se aplice și în prezent, după 10 ani de la intrarea în vigoare a NCC. Considerentele pentru a fi menținute dispozițiile abrogate rezidă în imposibilitatea de a le impune subiecților să își schimbe conduita, în baza noii legi, dacă respectivele acte sau fapte au fost produse avându-se în vedere prevederile vechii legi. Ca exemplu, dacă două părți au încheiat un contract de împrumut cu respectarea și precizând în clauze reguli în conformitate cu vechea lege, noua lege nu poate să le impună reconfigurarea situației lor juridice, în sensul că respectul contract va fi sub imperiul vechii reglementări.
Ultraactivitatea se va aplica și în cazul actelor care au fost deja declarate nule sau anulabile[2], potrivit vechii legi, chiar dacă noua lege va aduce noi condiții, potrivit cărora respectivele acte nu ar mai fi lovite de nulitate, fie ea absolută sau relativă. Asemănător nulității, și asupra cauzelor de ineficacitate acest principiu domnește. Un caz concret ar putea fi următorul: două părți încheie un contract, una aflându-se în eroare asupra substanței obiectului asupra căruia a contractat. Așadar, partea în eroare obține anularea actului în baza viciului de consimțământ reprezentat de error in substantiam. Dacă după anulare va intra în vigoare o nouă lege potrivit căreia singurele vicii de consimțământ care pot atrage anularea sunt dolul, violența și leziunea, actul nu poate fi considerat valabil.
Nu în ultimul rând, în materia prescripției extinctive, achizitive și decăderii[3], dacă acest curs a început să curgă, potrivit vechii reglementări, nu este permisă modificare în vreun fel a cursului potrivit noii legi. Spre exemplu, X, proprietar, a pierdut posesia unui bun, având la dispoziție 3 ani pentru a e îndrepta împotriva terțului de bună-credință care a dobândit cu titlu oneros de la un hoț. Dacă pe parcursul curgerii termenului de decădere intră în vigoare o nouă lege, potrivit căreia noul termen de decădere în acest caz este de 5 ani sau mai puțin, de 1 an, nu înseamnă X va avea mai mult, respectiv mai puțin timp pentru a intenta acțiunea împotriva terțului.
Capacitatea civilă a persoanelor
Timpul joacă un rol esențial în stabilirea capacității unei persoane fizice, întrucât în cazul celei juridice, după cum vom vedea, această instituție a capacității este guvernată de o ficțiune juridică ce ia naștere prin realizarea unor operațiuni, precum înregistrarea.
În cazul persoanelor fizice, regula este simplă. Scurgerea timpului ne va răspunde la întrebarea dacă și de ce fel o persoană are capacitate. În acest sens, capitolul I, titlul al II-lea, este rezervat reglementării capacității civile în cazul persoanelor fizice. În privința celei de folosință, timpul este important doar din perspectiva marcării momentului în care ia naștere și se încheie, anume nașterea și decesul. De la ambele există excepții. În cazul nașterii, persoana poate dobândi capacitate de folosință în mod anticipat de la concepțiune, iar timpul este în continuare cel care domnește, întrucât termenul care va fi luat în considerare este 300-180 zi dinaintea nașterii copilului. În cazul decesului, poate interveni pierderea capacității de folosință chiar fără a exista corpul persoanei, prin hotărâre judecătorească declarativă, așadar și aici vom avea termene, acestea fiind de doi ani, în cazul general, 6 luni sau imediat, în cazurile speciale, precum evenimente naturale catastrofale, respectiv este sigur că decesul a avut loc.
Capacitatea de exercițiu variază după trecerea timpului, în principiu, până la împlinirea vârstei de 14 ani, persoana fiind lipsită de capacitate, până la 16 ani, cu capacitate restrânsă de exercițiu, iar de la 18 ani, capacitate deplină. Este esențială această delimitare din punctul de vedere al regimului de acte juridice pe care poate să le încheie o anumită persoană. Bineînțeles, există excepții ce la aceste prevederi, în cazul dobândirii anticipate a capacității de exercițiu sau prin încheierea căsătoriei. În aceste situații, timpul nu mai are un rol definitoriu, legea creând o altă ficțiune.
În cazul persoanei juridice, atât dobândirea, cât și pierderea capacității, fie ea de folosință sau de exercițiu, nu depinde sau nu este influențată de trecerea unei anumite perioade. În acest sens, capacitatea de folosință este dobândită prin înregistrare, dacă aceasta este necesară pentru a lua naștere personalitatea juridică, sau de la data actului de înființare, în cazul celorlalte persoane juridice, iar pentru dobândirea capacității de exercițiu, trebuie să aibă loc constituirea organelor de administrare.
Încetarea persoanei juridice poate fi legată de trecerea unei numite perioade de timp, atunci când are loc dizolvarea acesteia, întrucât s-a împlinit termenul pentru care a fost constituită, dacă persoana a funcționat, potrivit statutului său, pe o perioadă determinată. În afară de această situație, timpul nu are nicio influență asupra personalității juridice.
Drepturile reale
Proprietatea este perpetuă, așadar trecerea timpului nu prezintă vreo relevanță asupra acesteia, cu excepția exercitării acțiunii în revendicare împotriva unui posesor de bună-credință care a dobândit bunul cu titlu oneros de la un hoț sau de la găsitorul care a refuzat să se conformeze obligației de restituire. Un alt detaliu privind relația dintre proprietatea privată și timp stă sub semnul modalităților, în special a celor periodică și anulabilă. Dacă în cazul proprietății periodice, folosința asupra bunului se exercită la intervale de timp determinate, în cazul proprietății anulabile, dobânditorul se află în incertitudine până la prescrierea acțiunii în anulare exercitată de înstrăinător sau de creditorul său, prin acțiune oblică. Până la prescrierea acțiunii, respingerea ei sau confirmarea actului, proprietatea dobânditorului este sub modalitate. De asemenea, timpul prezintă importantă în cazul dobândirii acestui drept prin uzucapiune, perioada de timp în care trebuie să existe posesia variind în funcție de timpul de prescripție achizitivă: tabulară (5 ani) sau extratabulară (10).
Cu privința dreptului de proprietate publică cu atât mai puțină semnificație are factorul temporal, întrucât oricât de mult ar fi titularul lipsit de stăpânirea bunului, și indiferent de buna sau reaua-credință a celui care a posedat, bunul va putea fi obținut prin acțiunea în revendicare oricând, în baza caracterului juridic al proprietății publice, anume imprescriptibilitatea, consolidată cu inalienabilitatea.
Regimul juridic al dezmembrămintelor prezintă o oarecare înclinare în a fi guvernat de trecerea timpului, în sensul dobândirii și pierderii acestor drepturi reale. Spre exemplu, uzufructul poate fi dobândit prin uzucapiune, deși în practică foarte rar se poate întâlni această posibilitate pentru că dovada dobândirii uzufructului se face în același mod ca și în situația proprietății, anume prin dovedirea lui corpus, animus fiind prezumat. Așadar, ne-am întreba de ce un posesor ar prefera să obțină un simplu dezmembrământ, când ar pute dobândi un drept absolut și exclusiv ca proprietatea? Uzufructul se mai află într-o strânsă legătură cu timpul, prin caracterul său juridic temporar, neputând fi mai mult decât viager în cazul persoanelor fizice, sau de 30 de ani, în cazul celor juridice. În cazul apărării acestui drept, acțiunea confesorie se prescrie în 10 ani, cu excepția uzufructului asupra unei creanțe, în 2 ani. Nu în ultimul rând, trecerea timpului poate duce la pierderea acestui drept, dacă timp de 10 ani în prezent, 30 pe vechiul cod, titularul dreptului real nu a uzat de drept.
Uzul și abitația sunt guvernate de aceleași reguli ca în cazul uzufructului, așadar cele precizate mai sus își găsesc, sub aspectul timpului, aplicabilitatea și în cazul acestora două.
Servitutea este și ea perpetuă, atunci când părțile nu au stabilit un termen, așadar simpla trecere a timpului pare să nu afecteze în vreun fel pierderea acestui drept, dar, asta nu înseamnă că nu trebuie să existe vreun fel de uz în toată această perioadă, deoarece și servitutea se stinge prin neuz timp de 10 ani. La fel ca și celelalte dezmembrăminte, există posibilitatea dobândirii prin uzucapiune, ipoteză valabilă pe vechiul cod doar pentru servituțile aparente continue, iar în noul cod, orice fel de servitute, pentru uzucapiune tabulară, însă doar pozitive, pentru cea extratabulară. Explicația este una simplă. Doar servitutea pozitivă oferă unele atribute ale dreptului de proprietate, așadar posesorul trebuie să se comporte ca un titular de servitute, exercitând acte asupra bunului.
Superficia poate fi, de asemenea, dobândită prin uzucapiune, iar, spre deosebire de celelalte dezmembrăminte, acțiunea confesorie este imprescriptibilă extinctiv. Această ultimă mențiune pare a fi în contradicție cu caracterul temporar al dreptului în sine, fiind constituit pentru cel mult 99 de ani, cu posibilitatea de reînnoire, așadar care ar fi rațiunea pentru a nu fi respinsă o acțiune pentru că este prescriptibilă, dacă pe fond oricum va fi sesizată inexistența superficiei prin expirarea termenului? Considerăm că prevederile ar trebui să fie conectate într-o oarecare logică, pentru a nu exista inadvertențe care să ducă, pe caz concret, la stagnări și tergiversări pe rolul instanțelor.
Posesia
Timpul prezintă relevanță în instituția posesiei în cazurile de intervertire a detenției, de exercitare a acțiunilor posesorii, dar și de pierdere a acesteia. După cum știm, cele trei cazuri de intervertire sunt încheierea unui act translativ de proprietate de către un detentor de bună-credință cu un neproprietar, înstrăinarea bunului de către un detentor unui terț de bună-credință și exercitarea actelor de rezistență de către detentor, prin care arată că a început să exercite acte de folosință ca un proprietar, schimbându-și animus. Singura situație în care trecerea timpului reprezintă o condiție este ultimul caz, întrucât aceste acte, potrivit NCC, trebuie să fie exercitate abia la împlinirea termenului prevăzut pentru restituire, așadar simpla opoziție nu echivalează cu dobândirea posesiei.
Singura acțiune posesorie care solicită trecerea unei anumite perioade de timp este acțiunea generală sau în complângere. În acest sens, nu este suficientă posesia, ci și trecerea a cel puțin un an de la intrarea în posesie efectivă, iar aceasta nu poate fi viciată. Asta ca o condiție pozitivă, iar ca negativă, adică exact invers, să nu treacă o anumită perioadă de timp, având vocație ca termen de prescripție, se regăsește în cazul ambelor acțiuni și fiind de un an de la începerea violențelor sau deposedarea de bun.
În fine, posesia poate fi pierdută dacă posesorul a rămas fără ea un an, fiind lipsit doar de corpus în acest caz. În legătură cu această situație, au fost formulate critici asupra caracterului neîntrerupt al posesiei, acesta echivalând cu însăși pierderea posesiei, iar nu posesia este întreruptă, ci cursul prescripției achizitive. Totodată, calitatea de neîntreruptă nu poate fi egală cu cea de continuă, în acest ultim caz nefiind vorba despre culpa unui terț, ci a însuși posesorului, care dă dovadă de indiferență și există pauze nefirești în exercitarea posesiei raportat la natura bunului, așadar nu prezintă așa de multă relevanță trecerea timpului de la ultimul act, ci dacă este normală o astfel de pauză în stăpânirea acelui bun.
Apărarea drepturilor subiective
Am făcut observațiile necesare în secțiunile precedente asupra acțiunii confesorii și în revendicare, așadar, rămâne să analizăm modul în care este privit timpul în dreptul civil sub semnul prescripției extinctive și decăderii, instituții cu o rezonanță vitală în apărarea pe cale contencioasă a drepturilor subiective, fie ele patrimoniale sau nepatrimoniale, reale sau de creanță.
Prescripția extinctivă reprezintă însuși nucleul sau chintesența raportului dintre timp și dreptul civil, acesta din urmă înțelegând să își creeze un sistem propriu de calculare a elementului temporar, aspect consacrat în art. 2.551-2.556. Prin prescripție, legiuitorul civil a înțeles să ofere trecerii timpului un anumit înțeles, în care fiecare zi, iar, în unele cazuri, ore, prezintă importanță în exercitarea dreptului material la acțiune. În acest sens, prin lege s-au reglementat următoarele: cazurile de prescriptibilitate și imprescriptibilitate, efectele împlinirii și renunțării la prescripție, invocarea sa, termenele generale și speciale, momentul începerii, din care se începe numărarea, cazurile de suspendare, în care, printr-o ficțiune, legiuitorul a oprit trecerea timpului doar pentru acea situație, de drept, fără vreo solicitare în acest sens, metodele de întrerupere, prin care, printr-o altă ficțiune, timpul scurs se șterge și începe să curgă altul, doar pentru acel caz, de drept, împlinirea, atunci când timpul și-a realizat obiectivul, ajungând până la linia de finish, dar și repunerea, când instanța poate să permită reînceperea scurgerii timpului.
Totodată, regulile de la prescripție vor avea aplicabilitate de fiecare dată când nu se prevede în mod expres că ar fi incidente un alt fel de termene. Iar când am afirmat aceasta, reiterând ceea ce a consacrat legiuitorul, am făcut referire la decădere, o altă sancțiune de drept civil, care nu poate să funcționeze fără scurgerea unei anumite perioade de timp. În această direcție, termenele pot fi stabilitate de lege, fiind fie de ordine publică sau privată, fie de către părți, convențional, însă acestea pot fi doar de ordine privată, întrucât suntem în prezența unui interes particular. De asemenea, deși, în principiu, cursul decăderii nu poate fi întrerupt sau suspendat, întâlnim, ca în cazul prescripției, forța majoră, care fără dubii, va determina suspendarea, însă va avea efectul dorit doar dacă partea care trebuia să își exercite dreptul sau să realizeze un act unilateral se afla în acea situație, iar, bineînțeles, dacă prin acțiunea în instanță se exercită dreptul, acest demers va întrerupe cursul. Putem observa o diferență majoră dintre prescripție și decădere. Pe lângă faptul că una presupune doar pierderea dreptului material la acțiune, iar cealaltă dreptul în sine, în raport cu timpul, am putea afirma că, în cazul primei, părțile nu pot să determine începerea unui curs, ci doar, prin acord și dacă au capacitate deplină, să modifice durata în limitele trasate de lege, pe când în cazul decăderii, chiar părțile sunt cele care stabilesc oferirea unui înțeles juridic și a unei consecințe în plan concret simplei scurgeri a timpului.
Concluzie
În loc de concluzie, putem evidenția permanenta colaborare care există între timp și legiuitorul civil, însă pot fi observate semnificative forme de dominare în cazul primului menționat, în sensul că acesta nu va putea fi niciodată oprit așa cum se întâmplă în mod fictiv în cazul suspendării cursului prescripției, totul fiind doar o tehnică pentru ca scopul reglementării să fie atins. De asemenea, prin oferirea capacității în mod anticipat nu se deduce grăbirea timpului așa cum urmărim un film și grăbim cu câteva secunde, în cazul de față, zile, pentru a se naște copilul. Ceea ce vrem să subliniem este că legea poate modeleze percepția asupra timpului, o fantomă lipsită de corespondent în planul real, nu și veritabilul gigant care ne răpește secundă cu secundă și an cu an, fără posibilitatea, ca în cazul proprietății, de revendicare.
Elena Sârghi
Studentă – Facultatea de Drept, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași