Aspecte introductive
Democrația nu este atât o formă de guvernare, cât un set de principii[1]. Prezenta lucrare își propune și își însușește rolul de a analiza precum și de a surprinde implicațiile pe care le determină regimul politic cu referire asupra drepturilor omului, și cu precădere asupra dreptului de proprietate în relația sa cu drepturile fundamentale. Evoluția societății și implicit a dreptului, precum și dezvoltarea mecanismului de exercitare a puterii statale au stat la baza prefacerii cadrului legislativ consacrat în prezent, care reglementează instituția proprietății.
Motivația alegerii temei prezentei lucrări se fundamentează pe de o parte pe dorința de a pune în lumină greutatea dreptului de proprietate, în raport cu celelalte drepturi fundamentale ale omului și a relațiilor care se stabilesc între acestea, și pe de altă parte pe dorința de aprofundare a instituției proprietății, regăsită în materia dreptului civil, ramură de temelie a dreptului privat român. Având în vedere importanța pe care o acordă comunitatea internațională și națională drepturilor omului, consider relevantă și de interes întocmirea unei lucrări care să surprindă importanța consacrării legislative a acestor drepturi, și mai ales care să nuanțeze modalitățile de apărare a exercitării acestora, în vederea identificării neajunsurilor existente, și respectiv a propunerii unor soluții care să aducă un plus în domeniul juridic. Evidențiind caracterul interdisciplinar al lucrării, abordarea cu precădere a dreptului de proprietate prezintă interes atât în materia dreptului civil cât și în materia dreptului constituțional, acesta interferând prin dispozițiile care fac referire asupra sa cu mai multe ramuri de drept, printre care dreptul administrativ și dreptul penal.
Corpul lucrării
Dreptul de proprietate
Conform art. 480 din Codul civil 1864, dreptul de proprietate reprezintă dreptul unei persoane de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, în limitele determinate de lege. În prezent, noul Cod civil, reglementează conținutul dreptului de proprietate privată la art. 555 definindu-l ca fiind dreptul titularului de a poseda, a folosi și a dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege, menționând faptul că, în condițiile legii, este susceptibil de modalități și dezmembrăminte.
Scurt istoric.
Apărută în acelaşi timp cu apariţia omului pe pământ, proprietatea stă la baza dezvoltării societăţii omeneşti şi reprezintă una dintre problemele fundamentale ale existenţei individuale şi ale societăţii umane[2]. Apărută inițial ca o însușire la nivel individual, reprezentată de conștiința colectivă a societății cu privire la atribuirea unui sector al teritoriului unei anumite persoane sau grup de persoane, consacrarea juridică a dreptului la proprietate s-a materializat pentru prima oară în dreptul roman, în epoca celor XII Table, când au fost instituite partajarea pământului și dreptul de proprietate individuală, avându-l ca titular pe pater familias și având ca atribute esențiale ius iutendi, ius fruendi și ius abundendi. Ulterior, în Evul Mediu asistăm la divizarea proprietății imobiliare pe baza raporturilor sociale de vasalitate, astfel încât reținem celebra formulă a regelui Ludovic al XIV-lea, cu privire la proprietate, „L`Etat, c`est moi”. Fără a dezvolta în ansamblul său mișcarea revoluțiilor burgheze, distingem asupra faptului că acestea au stat la baza reinterpretării dreptului de proprietate, punând bazele viitoarelor documente cu caracter normativ ce vor fi consacrat dreptul la proprietate.
După cum avea să ne arate istoria, consacrarea legislativă a dreptului de proprietate reprezintă un factor esențial în ceea ce privește însăși exercitarea acestuia, având totodată legături cauzale cu exercitarea drepturilor conexe. Analizând consacrarea legislativă a dreptului de proprietate în istoria României, observăm o fluctuație a modului în care dreptul la proprietate este perceput și recunoscut de către statul român. În 1866, pe fondul monarhiei constituționale, Constituția lui Carol I conferea proprietății un caracter absolut, sacru și inviolabil. În 1923, noul act fundamental nuanțează acest drept prin referire la utilitatea socială, limitând atributul absolut al acestuia prin prevederea exproprierii pentru cazurile de utilitate publică (art 17). Schimbarea radicală a regimului juridic al proprietății are loc odată cu schimbarea regimului politic din 1947. În acest sens, pe baza prevederilor Constituției din 1948 au loc naționalizarea mijloacelor de producție, exproprierea proprietăților moșierești și colectivizarea proprietăților agricole[3]. Eradicarea proprietății private prin aceste mecanisme a însemnat o gravă atingere a dreptului de proprietate și nu numai. Mijloacele agresive de punere în executare a acestor decizii, represiunile violente la adresa celor care se împotriveau măsurilor hotărâte de către stat, uciderile și deportările care au fost înfăptuite în legătura cu cele menționate, toate, au reprezentat atingeri și grave încălcări ale drepturilor omului, prin săvârșirea de acțiuni contra vieții, contra integrității fizice ori psihice a persoanelor vătămate. Așa cum este văzută în perioada regimului socialist, proprietatea „creată de popor și în interesul poporului”, limitează proprietatea individuală și micșorează în mod substanțial prerogativele sale față de reglementările anterioare instaurării regimului socialist. În numele unei presupuse democrații populare, este instituit un control excesiv al proprietății, astfel încât dreptul de proprietate își pierde din esența sa clasică. Clasificarea care apare în materia proprietății, pe fondului noului regim politic instaurat, cuprinde proprietatea socialistă de stat, proprietatea cooperatistă şi proprietatea personală, cea din urmă, făcând referire strict la cele necesare traiului. Revenirea la interpretarea și consacrarea legislativă a dreptului de proprietate, în spiritul Codului civil din 1864 are loc după înlăturarea regimului comunist, respectiv după decembrie 1989, noul document care apără și definește dreptul la proprietate fiind Constituția din 1991.
Cadrul și natura juridică a dreptului de proprietate
La nivel național, cadrul juridic de reglementare al dreptului de proprietate, în vigoare, e reprezentat de dispozițiile regăsite în articolele 44 și 136 din Constituție, de dispozițiile Codului civil cuprinse în Cartea a III-a, Titlul II, „Proprietatea privată”, art 555-692 și Titlul VI „Proprietatea publică”, art 858-875, de dispozițiile Codului administrativ în Partea a V-a, „Reguli specifice privind proprietatea publică şi privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale”, precum și de dispozițiile cuprinse în legile speciale. Natura juridică a dreptului de proprietate este mixtă, acesta fiind supus atât normelor de drept civil cât și a celor de drept administrativ. Dreptul civil reține atributele dreptului de proprietate: posesia, folosința și dispoziția, precum și caracterele juridice ale acestuia: caracterul absolut, exclusiv și perpetuu, evidențiind faptul că acest drept exprimă o relație socială de apropiere, în cadrul căreia atributele sale sunt exercitate de proprietar prin puterea și în interesul său propriu, sub aspect economic, făcând referire la bunurile corporale și incorporale. Principala clasificare a dreptului de proprietate distinge între proprietatea privată și cea publică.
În România, dispozițiile constituționale înglobează în conținutul dreptului de proprietate atât aspecte referitoare la dobândirea proprietății, cât și la folosința, dispoziția și modalitatea de transmitere a dreptului către altă persoană. Potrivit reglementărilor constituționale, dreptul de proprietate și creanțele statului sunt garantate de lege, proprietatea privată fiind garantată și ocrotită în mod egal indiferent de titular. Printre obligațiile care revin titularilor drepturilor de proprietate se observă obligația de a respecta sarcinile privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți[4]. În acest sens, se constată reglementarea dreptului de proprietate în relație cu a treia generație de drepturi, respectiv cu dreptul la un mediu înconjurător sănătos și se evidențiază importanța existenței unei perspective de ansamblu asupra utilității și exercitării drepturilor, în procesul consacrării lor legislative.
La nivel internațional, dreptul de proprietate este apărat de o serie de tratate și documente cu caracter internațional, la care și România este parte. Prima dată, dreptul de proprietate a fost enunțat în Declarația universală a drepturilor omului în art. 17: „Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât și în asociere cu alții”[5]. Ulterior, în 1952, primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, adoptată în 1950, recunoaște dreptul la proprietate, legiferând asupra sa în relație cu celelalte drepturi fundamentale ale omului, reținând o serie de limitări, în exercitarea acestui drept, fundamentate pe elementele care vizează interesul general. Art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 adus la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, intitulat „Protecția Proprietății”, dispune: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor”.
Studiu de caz – considerații privind importanța consacrării dreptului de proprietate
Consacrarea legislativă a drepturilor omului, și implicit a dreptului de proprietate are ca scop principal legitimarea intervenției forței coercitive a statului, în cazul nerespectării acestora, în scopul aducerii lor la îndeplinire. Având în vedere natura dublă a cadrului legislativ privind drepturile și libertățile, acestea fiind consacrate atât la nivel național cât și la nivel internațional, reținem autoritatea ierarhică superioară a cadrului legislativ internațional, față de cadrul legislativ național, cu excepția situației când prevederile naționale sunt mai favorabile decât cele internaționale.
Pentru a înțelege mai bine importanța consacrării legislative a drepturilor, implicit a dreptului de proprietate, precum și care sunt modalitățile de apărare a exercitării acestora, în cele ce urmează, lucrarea va continua cu prezentarea uneia dintre hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului împotriva României, având ca obiect chestiuni care derivă dreptului de proprietate. Prima dintre aceste hotărâri de condamnare s-a înregistrat în cauza „Vasilescu contra României”. Aceasta avea la bază plângerea efectuată la 10 februarie 1995 de reclamanta Vasilescu Elisabeta adresată fostei Comisii Europene a Drepturilor Omului în baza fostului articol 25 din Convenția Europeană.[6] Obiectul plângerii reclama încălcarea unor drepturi fundamentale, care erau garantate de Convenție. Mai exact, se reclamă reținerea abuzivă și ilegală a unor obiecte de valoare aparținând petiționarei, de către miliție în 1966, precum și limitarea dreptului de acces la un tribunal independent care să judece just și obiectiv în vederea solicitării și obținerii restituirii bunurilor. Declarând plângerea admisibilă, la 28 mai 1998, Curtea Europeană constată în unanimitate încălcarea articolului 1 al Protocolului 1, privind dreptul la proprietate și a articolului 6, privind dreptul la un proces echitabil. În consecință, hotărârea condamnă România la plata unor daune materiale, morale și a cheltuielilor de judecată, în termen de 3 luni de la data hotărârii Curții Europene. Problema care se ridică în urma soluționării acestei spețe precum și a unora similare, din care derivă obligația statului român la plata unor despăgubiri, al căror regim juridic a fost guvernat de Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, este reprezentată de imposibilitatea restituirii plății la valoarea de piață. Printre impedimentele care îngreunau restituirea sumelor aferente despăgubirilor se numărau legislația complicată, cu numeroase modificări, mecanismul administrativ de despăgubire ineficient, greoi și fără termene, obstacolele de ordin bugetar, precum și executarea cu întârziere sau neexecutarea hotărârilor judecătorești sau a deciziilor administrative care dispuneau acordarea de despăgubiri sau restituirea lor în natură.[7] Pentru depășirea acestor impedimente, și aducerea la îndeplinire a respectării drepturilor încălcate, Curtea Europeană a solicitat realizarea unor reforme legislative, în ceea ce privește procedura de punere în executare a hotărârilor. Astfel, în decembrie 2010, prin decizie a primului ministru, se constituie un Comitet interministerial, având ca scop elaborarea unui proiect de lege care să faciliteze executarea hotărârilor pilot. Comitetul a adoptat două proiecte de lege, la 11 aprilie 2012, respectiv în decembrie 2012, care au favorizat și accelerat executarea hotărârilor. Printre prevederile acestora amintim accelerarea procedurilor administrative, plafonarea și eșalonarea despăgubirilor, reglementarea unor căi de atac interne efective, evaluarea impactului bugetar și redactarea unui anteproiect de lege care prevedea restituirea în natură a bunurilor, acolo unde situația permitea pentru gestionarea cât mai eficientă a bugetului. În urma promulgării legii la data de 15 mai 2013, legea, (Legea 165/2013) a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 17 mai 2013, intrând în vigoare începând cu data de 20 mai 2013. Ulterior adoptării acestei legi, în cadrul reuniunii Comitetului Miniștrilor, de la Strasbourg, în iunie 2013, Comitetul Miniștrilor a apreciat competența care a condus la adoptarea reformelor legislative care să faciliteze respectarea drepturilor omului, apreciind totodată și colaborarea strânsă a autorităților române cu reprezentanții Consiliului Europei.
Concluzii și propuneri de lege ferenda
În conformitate cu obiectivele studiului întocmit, prezenta lucrare surprinde importanța consacrării legislative a drepturilor omului, cu accent pe dreptul de proprietate, și având în vedere modalitățile de apărare ale acestuia. Așa cum am arătat, după cum reține și concepția constituantului român, dreptul de proprietate apare ca un drept fundamental al cetățenilor țării, fiind înscris printre celelalte drepturi și libertăți publice fundamentale recunoscute și apărate de orice constituție democratică.[8]
Aplicabilitatea normelor juridice privind dreptul de proprietate este regăsită în practică frecvent. Având în vedere consacrarea sa atât în dreptul civil cât și în dreptul administrativ și internațional, consider relevantă și esențială cunoașterea și înțelegerea instituției proprietății, atât în rândul cetățenilor, cât mai ales a organelor de punere în aplicare a legii. Așa cum am observat și cum rezultă din studiul de caz întocmit în cuprinsul lucrării, existența unor norme juridice care să reglementeze și să apere un anumit drept este esențială pentru asigurarea exercitării dreptului respectiv. Având în vedere importanța de care dreptul de proprietate se bucură în societate, se constată existența unui cadru legislativ bogat, care oferă, în ansamblu, mijloacele necesare de apărare ale acestui drept.
Plecând de la reglementările din Codul civil din 1864, prin raportare la reglementările aflate în vigoare în prezent, consider a fi necesară și propun ca lege ferenda, introducerea unui articol în noul Cod civil, care să reglementeze și să ofere o definiție, după cum o făcea articolul 480 din vechiul Cod civil, dreptului de proprietate în ansamblul său, deoarece, în prezent, Noul Cod civil nu oferă decât reglementări separate, celor două mari diviziuni ale dreptului de proprietate, respectiv dreptului de proprietate privată, la art. 555, respectiv dreptului de proprietate publică, la art. 858. Consider a fi relevantă adăugarea acestui articol deoarece, deși cele două ramuri ale dreptului vizează pe de o parte aspecte diferite ale dreptului de proprietate, pe de altă parte, cele două au în esență și aspecte comune. Prin oferirea unei reglementări generale, care să cuprindă dreptul de proprietate în ansamblul său, s-ar evita interpretarea greșită, a termenului de „drept de proprietate”, în contextul în care nu este specificată natura sa, publică sau privată, evitându-se astfel producerea unor erori de drept, având în vedere regimul juridic distinct dintre cele două forme ale proprietății.
O a doua propunere de lege ferenda, e reprezentată de constituirea unui registru de carte funciară digital/electronic, care să permită o mai bună și rapidă monitorizare a bunurilor ce fac obiectul drepturilor de proprietate, mai ales având în vedere evoluția societății, și digitalizarea treptată a acesteia. Acesta ar putea ușura procesul de atribuire a extraselor de carte funciară ca mijloace de probă, simplificându-se totul la verificarea unei baze de date.
Concluzionând, consider că respectarea drepturilor omului este esențială și totodată reprezintă fundamentul unei societăți democratice adevărate. De aceea, susțin și aduc în lumină importanța existenței unui cadru normativ coerent și just, bine pus la punct, cu atât mai mult cu cât drepturile și libertățile se află într-o relație de interconectare permanentă.
Bibliografia
1. Noul Cod Civil, intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011
2. C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. a II-a revăzută şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007
3. B. Berceanu, Istoria constituţională a României, în context internaţional, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003
4. Mihai Bădescu, Drept Constituțional și Instituții Politice, Editura Sitech, Craiova, 2020
5. Titus Colățean, Protecția europeană și internațională a Drepturilor Omului, Editura Universul Juridic, ediția a II-a 2 015
6. Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Hamangiu, ediția a IV-a, 2020
7. Emil Cernea, Emil Molcuț, Istoria statului și a dreptului românesc, Editura Universul Jurudic, București, 2013
8. Emil Molcuț, Drept privat roman, Editura Universul Juridic, București, 2011
9. Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 comentată şi adnotată, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001
[1] Woodrow Wilson
[2] C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. a II-a revăzută şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 27 şi E. Chelaru, Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 comentată şi adnotată, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 3
[3] B. Berceanu, Istoria constituţională a României, în context internaţional, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 458.
[4] Mihai Bădescu, Drept Constituțional și Instituții Politice, Editura Sitech, Craiova, 2020, p 183
[5] Titus Colățean, Protecția europeană și internațională a Drepturilor Omului, Editura Universul Juridic, , ediția a II-a 2015, p. 64
[6] Titus Colățean, Protecția europeană și internațională a Drepturilor Omului, Editura Universul Juridic, ediția a II-a 2 015, p. 222
[7] Titus Colățean, Protecția europeană și internațională a Drepturilor Omului, Editura Universul Juridic, ediția a II-a 2015, p. 229-230
[8] Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Hamangiu, ediția a IV-a, 2020, p. 39
Georgiana Olaru
Studentă – Facultatea de Drept din cadrul Academiei de Studii Economice din București