1. Egalitatea de gen – un scaun cu patru picioare interconectate

Câștigarea și consolidarea drepturilor femeilor a reprezentat de-a lungul timpului o luptă care deseori părea superfluă. Dorința perpetuă a avut totuși un considerabil efect, astfel, a luat naștere în Occident mișcarea feministă, care reprezintă credința în egalitatea socială, politică și economică a femeilor. Feminismul s-a răspândit rapid, devenind un fenomen global, desfășurat în mai multe etape, cunoscute drept cele patru valuri ale feminismului.

Într-o reinterpretare a articolului ”Towards a New Conception and Practice of Equal Opportunities” scris de Christine Booth și Cinnamon Bennet, în 2015, vom prezenta egalitatea de gen într-o metafora atribuită unui scaun. Autoarele consideră că în vederea atingerii scopului urmărit de mișcările feministe, scaunul trebuie întregit și lustruit  sau uneori chiar asamblat de la zero.

Totuși, contrar opiniilor populare, românul nu se pricepe la tot, iar modul de asamblare a scaunului rămâne un mister pentru politica românească.

Cunoaștem piesele, dar nu avem trusa de scule. Șezutul scaunului reprezintă mult-dorita egalitate de gen, iar fiecare picior câte un val al feminismului. În continuarea articolului, vom analiza al doilea picior, al doilea val și vom încerca să stabilim modul optim de asamblare a acestul picior în scaunul României.

2. Discriminarea pozitivă și cotele de gen

Cum se poate obține această mult dorită egalitate, cum putem să finisăm acest picior și să îl utilizăm în procesul de asamblare și consolidare a egalității de gen? Foarte multă lume susține că cea mai bună modalitate, când încă te lovești de zidul social al sexismului, este prin intermediul discriminării pozitive, prin oferirea de beneficii specifice unei categorii sociale, categorie vulnerabilă, care a avut de suferit în trecut din cauza anumitor caractere determinante.

Discriminarea pozitivă reprezintă unul din principalele succese ale celui de-al doilea val al feminismului, modul prin care se montează și chiar se lustruiește cel de-al doilea picior al scaunului.

Cotele de gen sunt unul dintre instrumentele prin care se manifestă discriminarea pozitivă. Institutul European pentru Egalitatea de Gen definește cotele de gen drept o măsură prin intermediul căreia se urmărește o balansare a reprezentării fiecărui gen, într-un anumit cadru, prin stabilirea unui anumit procent sau număr de poziții, în general reprezentând limita inferioară, ce ar trebui alocat fie reprezentanților sexului feminin, fie reprezentanților sexului masculin, în funcție de anumite criterii bine determinate.[1]

Acestea își au originea la mijlocul secolului al XX-lea, în unele state comuniste care, dorind să-și promoveze doctrina, au început să pună accentul pe egalitatea între cetățenii statului, indiferent de sexul acestora. Trebuie să scoatem în evidență faptul că acest lucru se petrecea în perioada Războiului Rece, iar scopul acestor măsuri implementate în statele aflate sub influența sovietică era acela de a accentua beneficiile pe care comunismul le poate aduce femeilor, în contextul în care în Statele Unite se promova acea imagine a femeii de casă, a femeii care îndeplinește rolurile tradiționale rezervate acesteia și care susține cu orice preț cariera soțului său, a bărbatului. Aceste modele impuse, nu erau, însă, decât niște prototipuri. Adevăratele, sau, cel puțin, actualizatele măsuri de creștere a reprezentării femeilor fiind impuse abia spre finalul secolului.

Deși din definiție ar reieși faptul că aceste cote de gen vizează în mod egal ambele eșaloane, adevărul este că acestea au fost implementate mai mult în favoarea exponenților sexului feminin, cu scopul de a reduce din disproporția creată de-a lungul istoriei. Domeniile în care s-a încercat impunerea cotelor de gen variază la fel de mult ca modalitățile prin intermediul cărora se urmărea realizarea acestui obiectiv, însă probabil unul dintre cele mai reprezentative domenii este tocmai domeniul politic.

Un studiu realizat de Serviciul de Cercetare al Parlamentului European relevă faptul că, femeile s-au bucurat de o reprezentare de 41% în ceea ce privește mandatele obținute în Parlamentul European, după alegerile din 2019, urmând ca în prezent numărul acestora să scadă până la 38,9%. În cadrul aceluiași studiu s-a demonstrat faptul că a existat într-adevăr o creștere în ceea ce privește reprezentarea femeilor în acest plan, consecință a stabilirii unor cote de gen, dar, în același timp a fost evidențiat și contrastul încă prezent în statele europene.

Factorul care a determinat acest decalaj este reprezentat de procentul în care s-a recurs la impunerea unor măsuri pentru a echilibra balanța și pentru a crește numărul femeilor prezente nu doar în Parlamentul European, dar și în mediul politic intern. În cazul altor țări precum Finlanda, Suedia, Luxemburg, Letonia, reprezentarea femeilor în Parlamentul European depășește 50%, în timp ce în cazul României, procentul este de 18,2%, iar în categoria ”gender quotas”, nu îi este atribuită o valoare, fiind folosită formula „>0”. Sunt, am putea spune, prezente cotele de gen. Până la urmă este folosit un factor valoric mai mare decât „nimic”.

Cotele de gen, la fel ca și proporția în care sunt regăsite în diferite state, diferă. Ele se clasifică în trei mari categorii:

  • locuri rezervate; un număr de mandate distribuit exclusiv femeilor, prin numire;
  • cote legale sau obligatorii; introducerea la nivel de lege a cotelor de gen;
  • cote voluntare; acestea sunt prevăzute în statutul partidelor politice, în mod voluntar fără o coerciție legislativă.

România este reticentă în aplicarea cotelor de gen. Cotele legale și locurile rezervate nu există, în schimb cotele voluntare se întâlnesc în statutul unui singur partid politic. Statutul respectivului partid prevede:

„În organele de conducere ale partidului de la toate nivelurile reprezentarea femeilor va fi în procent de cel puţin 30%, a tinerilor în procent de cel puţin 20% și a pensionarilor în procent de cel puțin 10% din numărul membrilor organelor de conducere.”

O să prezentăm în continuare modelul muzei legislative a României urmând să analizăm încercările noastre la asamblarea scaunului.

3. Ce a făcut Franța? Reforma parității

În dezvoltarea legislativă a României, aceasta a avut deseori influențe franceze. Chiar și Constituția țării este puternic modelată de cea a Franței. Din acest motiv vom avea în vedere ghidul Franței de asamblare a scaunului.

Trei mari încercări de modificare legislativă au marcat creșterea reprezentării politice a femeilor și anume:

  • proiectul pentru modificarea alegerilor la nivelul consiliilor locale; unde s-a încercat introducerea cotelor de gen, însă Constituția Franței, încă populată de norme sexiste,  nu a permis, motiv pentru care Consiliul Constituțional a declarat neconstituționalitatea acestora;
  • proiectul pentru modificarea alegerilor parlamentare; acesta a promis femeilor o mai bună reprezentare, fără a oferi însă măsuri concrete. În acea perioadă femeile erau considerate „alte minorități”, iar cvasi angajamentul făcut acestora nu a fost respectat

De facto, în cele două inițiative, nu s-a urmărit creșterea prezenței femeilor pe plan politic, ci alte reforme, precum introducerea sistemului de vot proporțional. Politicienii au urmărit suportul mișcării feministe pentru a-și atinge adevăratele scopuri, nu pentru a ajunge la o egalitate de gen. Asamblarea scaunului era doar momeala pe care aceștia au aruncat-o pentru obținerea de  susținere politică.

  • reforma parității;

La sfârșitul anilor 80, mai multe entități europene au criticat suprareprezentarea bărbaților în arii politice la nivel european, astfel instituțiile europene au introdus ideea de paritate, o reprezentare egală a femeilor și a bărbaților. Din moment ce Franța a respins în nenumărate rânduri cotele de gen, paritatea era un început promițător.

Considerăm că, această reformă nu este nimic altceva decât un cal Troian pentru cotele de gen, pentru că, paradoxal, paritatea este o cotă egală de gen, însă francezii au relaționat mai bine cu acest termen, poate doar pentru că sună bine Liberté, égalité, parité[2].

După dezbateri politice asidue, în 1999 s-a obținut revizuirea Constituției Franceze, astfel că, în anul 2000, o lege care promova accesul egal al femeilor și al bărbaților la mandate și funcții politice, a fost adoptată. Legea presupune ca pentru alegerile cu vot proporțional, partidele să prezinte liste care alternează candidați de sex feminin și masculin.

Listă electorală Listă electorală
sau

Dacă în alegerile legislative, partidele nu se conformează, acestea vor primi o amendă, putând totuși să înainteze liste care nu respectă reforma parității. În celelalte alegeri cu vot proporțional, nerespectarea reformei atrage descalificarea listei. S-a considerat că reforma a eșuat, deoarece partidele își asumau plata unei sume de bani pentru a trece cu vedere paritatea, astfel, la alegerile legislative din 2002, situația a fost următoarea[3]:

Partid Femei care au candidat

(alegeri legislative)

Amendă
LO 50,2% 0%
LCR 50,1% 0%
PCF 43,9% 6%
PS 36,1% 13,8%
Verts 49,8% 0%
UMP 19,9% 30,1%
UDF 19,7% 30,3%
FN 48,8% 1,1%
MNR 41% 9,0%
CPNT 45,9% 4,1%

Considerăm că, reforma parității are un succes lent, aceasta nu a ajuns încă la apogeu, dar în prezent diferențele sunt semnificative, astfel de pe locul 41 la nivel global, Franța ajunge astăzi pe locul 26 pentru procentul reprezentării politice a femeilor[4].

1997 2014 2020
Procentul de femei în Parlamentul Franței  

10.9%

 

 

26.2%

 

39.5%

Deși reforma parității nu și-a atins încă scopul, Franța este pe drumul cel bun spre o reprezentare politică egală a sexelor. Mai mult decât atât, Franța se mândrește cu un procent de 49,7% de femei în Parlamentul European, datorită reformei.

Putem vedea cum așa-numitele cote de gen au avut succes în Franța doar sub o altă denumire și cu mici amendamente. Astfel, propunerile de a introduce cote de 30% pentru femei, s-au materializat în reforma parității, o cotă de gen deghizată care promite un procent de 50%. România însă nu prezintă o societate suficient de dezvoltată pentru introducerea unei asemenea legislații, după cum vom prezenta în continuare.

4. Legislația României

În România, reprezentarea femeilor pe plan politic este deficitară. Dacă în prima legislatură de după 1989 femeile reprezentau o pondere de 4,9% din numărul de mandate în Parlamentul României, putem observa faptul că evoluția în această materie nu a fost prezentă, în următoarele legislaturi ponderile nedepășind 5%. Odată cu intrarea în noul mileniu și cu dorința de aderare la structurile internaționale, cu precădere Uniunea Europeană, se poate observa, totuși, o creștere în acest sens, prin faptul că valorile procentuale privind reprezentarea femeilor în Parlamentul României în legislaturile de până în 2016 se apropiau de aproximativ 10%.

Procentul redus al femeilor prezente în Parlament a fost și unul dintre motivele pentru care în 2016 a fost inițiat un proiect de lege ce urmărea instituirea unor cote de gen menite a ridica numărul de  femei prezente pe listele electorale. Acesta urmărea instituirea unui minim de prezență de 30% pentru ambele sexe pe listele de vot.[5] Nerespectarea prevedea o amendă sau chiar descalificarea listei.

Proiectul de lege este aprobat de Senat, prima cameră sesizată, urmând să primească avize pozitive de la Comisia pentru egalitatea de şanse pentru femei şi bărbaţi și susținere din partea Guvernului. Cu un proces de adoptare tergiversat, proiectul de lege ajunge pe ordinea de zi a Camerei Deputaților, cameră decizională, la mai bine de doi ani de la aprobarea Senatului. Spre deosebire de Franța, România nu s-a lovit de o Constituție în defavoarea discriminării pozitive, însă a dat nas în nas cu o mentalitate intransigentă. Deși are o mare susținere din afară, proiectul de lege este respins cu argumente precum:

Dacă vreți femei în politică, adoptați cote voluntare!

Viața e la fel pentru toți…

Nu vrem diferențe între fustă și pantalon.

Respectăm femeile, dar nu susținem inițiativa.

Noi am adoptat cote voluntare, nu vrem nicio lege, urmați-ne exemplul.

La alegerile din 2016,  numărul de mandate câștigate de femei reprezenta 17,5 % din numărul total, iar la ultimele alegeri numărul acestora nu a fost semnificativ majorat, ajungând doar la 18,8%. Efectul este, desigur, la fel de dezamăgitor ca atitudinea adoptată de reprezentanți. Ceea ce găsim de-a dreptul indignant este că singurul partid din România care aplică cotele voluntare a fost împotriva acestei inițiative legislative, un nonsens, care își găsește explicația în următoarele paragrafe.

Deși proiectul nr. 275/2016 a fost adoptat de Senat în luna iunie a anului în care a fost inițiat, acesta a ajuns pe ordinea de zi a Camerei Deputaților la finalul anului 2018. Între timp, s-a intervenit legislativ cu o modificare a Legii de finanțare a partidelor politice[6], în ianuarie 2018. Inițiatorul proiectului de lege[7] a fost chiar un deputat al partidului care aplică cotele voluntare de gen, partid care a votat împotriva cotelor legale susținând că și celelalte asocieri politice ar trebui să le urmeze exemplul. Astfel, la articolul 18, alineatul 2 al legii se prevede:

„Suma alocată anual partidelor politice de la bugetul de stat este de cel puţin 0,01% şi de cel mult 0,04% din produsul intern brut. Pentru partidele politice care promovează femei pe listele electorale, pe locuri eligibile, suma alocată de la bugetul de stat va fi majorată dublu proporţional cu numărul mandatelor obţinute în alegeri de candidaţii femei. ”

Desigur, partidele nu și-au manifestat susținerea pentru această măsură, prezența femeilor pe listele de vot rămânând scăzută. Mai mult, din această prevedere profită partidul care atribuie cotele voluntare în statut, același partid care a votat împotriva instituirii unor cote obligatorii. De ce? În eventualitatea adoptării cotelor obligatorii această prevedere din Legea finanțării partidelor publice ar fi fost abrogată, întrucât scopul urmărit și anume promovarea voluntară a femeilor pe listele de vot, ar deveni imperativ. Nu putem recompensa financiar partidele pentru că respectă legea, putem doar să le sancționăm dacă nu o fac. Desigur, adoptarea legii care obligă la cote de gen ar fi fost în dezavantajul partidelor care profită de majorarea bugetului datorită cotelor voluntare din statut, de aici și poziția respectivului partid care de fapt nu dorește promovarea femeilor, ci își susține o cât mai bună finanțare.

Mai mult, suntem de părere că tergiversarea votării proiectului de lege care susținea adoptarea cotelor de gen este în strânsă legătură cu inițierea (în 2017) și mai apoi adoptarea (în ianuarie 2018) al amendamentului adus Legii de finanțare a partidelor politice. Proiectul de lege care urmărea implementarea legală a cotelor de gen a fost votat de camera decizională la mai bine de doi ani de la inițiere, pe când cel pentru dublarea bugetelor partidelor care promovează voluntar femeile pe listele de vot a fost votat în cameră decizională la 7 luni de la inițiere.

Aceste reforme primesc suport politic doar de fațadă, partidele neasumându-și nicio responsabilitate, sunt urmărite alte scopuri. Deși unii preferă un stimul financiar, majoritatea se teme de sancțiunile prevăzute de o eventuală normă imperativă. Unele partide promovează reforma cotelor legislative, dar nu adoptă cote voluntare, paradoxal și aproape amuzant, iar alții adoptă cote voluntare, dar sunt împotriva celor legale. Totuși, situația este una cât se poate de serioasă.

Cum rămâne cu scaunul ? Modelul parității franceze promite un mare eșec în România, având în vedere că o cotă de 30% a fost primită cu atât de mult scepticism din partea parlamentarilor. Poate că Franța nu ne mai poate fi muză pe acest drum spre egalitatea de gen. Cum ne descurcăm singuri? La ce soluții putem apela? Ar putea exista varianta stimulării femeilor în vederea implicării politice?

5. Ghidul de asamblare al României

Cum stimularea financiară a partidelor pentru promovarea femeilor, cotele de gen legislative sau voluntare, locurile rezervate sau chiar o eventuală reformă a parității, nu își au locul în politica românească, propunem o soluție prin care stimulăm femeile să participe la viața politică.

Cu cât apartenența la partide politice a femeilor crește, cu atât se majorează și șansele ca acestea să ajungă pe listele de vot și apoi în funcții de demnitate publică.

Legea nr. 127/2019 privind sistemul public de pensii prevede la articolul 56 o discriminare pozitivă și anume:

„(1) Femeile care au realizat stagiul minim de cotizare și care au născut 3 copii și i-au crescut până la vârsta de 16 ani beneficiază la cerere de reducerea cu 6 ani a vârstei de pensionare prevăzută în anexa nr. 5.

(2) La reducerea prevăzută la alin. (1) se adaugă câte un an în plus începând cu al patrulea copil.

(3) Reducerea vârstei de pensionare prevăzută la alin. (1) și (2) se aplică și în cazul în care numărul de copii cuprinde și copii adoptați și crescuți pe o perioadă de cel puțin 13 ani.”

Pe același model, propunem reducerea vârstei de pensionare a femeilor care desfășoară activități politice astfel:

Pentru un minim de 360 de ore de activități politice întreprinse în interiorul unui partid pe o perioadă de un an, se va scădea o lună din vârsta de pensionare a femeilor.

Spre exemplu, Alexandra este consultant financiar și are 25 de ani, aceasta tocmai s-a înscris în partidul X unde desfășoară două ore de activitate politică pe zi, de luni până vineri. După ce a realizat stagiul minim de cotizare de 15 ani, aceasta beneficiază deja de o reducere de 15 luni din vârsta pensionării. Pe lângă activitatea politică, Alexandra tocmai a născut tripleți, astfel că, după 16 ani în care aceasta le oferă îngrijire și după realizarea stagiului minim de muncă, v-a beneficia de o scădere de încă 6 ani a vârstei de pensionare. Din vârsta minimă de pensionare de 63 de ani, Alexandra va putea să se pensioneze la 55 de ani, atât datorită discriminării pozitive referitoare la nașterea și îngrijirea de copii deja aplicate în plan legislativ în România, cât și datorită propunerii noastre de lege ferenda de reducere a vârstei de pensionare în funcție de activitatea politică desfășurată de femei. Nu excludem posibilitatea ca Alexandra să își urmărească cariera politică și chiar să fie pe listele de vot ale partidului X.

Deși pare că un astfel de proiect de lege ar putea depăși limitele constituționalității prin acordarea unor beneficii nejustificate femeilor care se implică în politică, comparativ cu bărbații care aleg să urmeze acest drum, nu trebuie să uităm faptul că scopul discriminării în acest caz nu este acela de a crea prejudicii unei anumite categorii sociale, ci de a-i oferi unei categorii dezavantajate în trecut oportunitatea de a reduce dezechilibrul creat. Curtea Constituțională a României s-a pronunțat cu referire la acest aspect.

Astfel că, în decizia nr. 657 din 17 octombrie 2019[8] ce viza, de asemenea, problema discriminării pozitive, Curtea a reamintit, cu trimitere și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, faptul că „o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, respectiv dacă nu urmărește un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere.”

De altfel, dacă stăm să ne gândim la „argumentele” referitoare la egalitate invocate de cei care au militat pentru respingerea proiectului de Lege nr. 275/2016, argumente ce ar putea fi utilizate și în cazul unei eventuale opoziții față de propunerea noastră, merită să cităm încă un fragment din aceeași decizie a Curții Constituționale: Principiul egalităţii în drepturi nu înseamnă uniformitate, încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării existând atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite”.

Cum nu se dorește impunerea cotelor de gen, iar numărul femeilor implicate în politică este redus, acestea trebuie motivate într-un anumit mod să adopte această cale. Nu le poate fi impus acest lucru, deoarece ar fi neconstituțional, însă introducerea unei serii de beneficii pentru cele care sunt dispuse să devină membre ale unui partid politic și să se implice în mod activ este calificată drept o formă a discriminării pozitive.

Concluzii

Povestea feminismului în România este încă marcată de reticența populației și din păcate, a politicienilor. Atât pe plan politic cât și social ne caracterizează frica de nou, frica de suprimare a „puterii” sexului masculin. Ne temem de un simplu scaun.

Persoanele care au responsabilitatea asamblării scaunului nu reușesc sa pună deoparte ideologii care, uneori, precedă chiar și primul val al feminismului și reduc prezență femeilor în anumite domenii la aceea de simplu accesoriu. O ființă care conferă “eleganță” încăperii, cum s-a susținut în dezbaterile proiectului de introducere a cotelor de gen. O simpla categorie vulnerabilă, însă nu suficient de vulnerabilă pentru a fi demnă de discriminarea pozitivă.

Se încearcă, ce e drept, reducerea acestei concepții. Proiectele legislative menționate anterior și altele reprezentând un pas, dar unul șovăielnic, în aceasta direcție. Aceasta ezitare a factorilor decidenți se transmite către subiecții vizați de proiectele în cauză.

Femeile trebuie încurajate în acest sens, motivate, pentru că fără implicarea și susținerea lor, procesul de asamblare a scaunului, început relativ recent, poate retroactiva și ajunge înapoi la materia primă.

Adevărul trist este că unele state ne privesc cu superioritate de pe cel mai lustruit scaun, pe când, cu clasica aroganță în privire, noi încă suntem blocați la asamblarea celui de-al doilea picior, transmițând un notoriu mesaj: SUNTEM IPOCRIȚI!


[1] https://eige.europa.eu/thesaurus/terms/1203;

[2] din originalul  Liberté, égalité, fraternité

[3]  Sursa: Ministerul de Interne al Franței, 2002

[4]  Sursa: Grafice Parlamentul European, 2020

[5] Sursa: Proiectul de lege 275/15.06.2016, Camera Deputaților

[6] Legea nr. 334/2006 actualizată

[7] http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck.proiect?cam=2&idp=16710

[8] publicată în M. Of. nr. 882 din 01.11.2019

and