Ce este calomnia, până la urmă?
Calomnia este o afirmație mincinoasă și tendențioasă făcută cu scopul de a discredita onoarea sau reputația cuiva. Pe scurt, este sinonim cu termenul „defăimare”.
Pentru a putea înțelege acest termen pe deplin, trebuie să îl privim din mai multe perspective.
- Istoricul acestei norme juridice:
Calomnia era incriminată ca infracțiune în România potrivit art. 225 C. pen. republicat în temeiul art. III din Legea nr. 140/1996 în Monitorul Oficial nr. 65 din 16 aprilie 1997, fiind definită ca „afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancțiune penală, administrativă sau disciplinară, ori disprețului public” și pedepsită cu 10-120 de zile-amendă. Dispozițiile acestui articol au fost abrogate prin art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea și completarea Codului penal pe motiv că ar afecta în mod semnificativ libertatea de exprimare a unei persoane.
- Situația curentă a acestei legi:
Curtea Constituțională a constatat la 29 aprilie 2013 că „dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin Decizia ÎCCJ – Secțiile Unite nr. 8/2010 este neconstituțională, contravenind Constituției și Deciziei CCR nr. 62/2007”, afirmând că articolul abrogat își produce în continuare efectele juridice.
Așadar, când devine dreptul la liberă exprimare calomnie?
Momentul în care libertatea cuvântului se intersectează cu deteriorarea imaginii publice a unei alte persoane. Un exemplu bun de calomnie ar fi cazul Brunet Lecomte și Lyon Mag’ împotriva Franței:
Reclamanții erau o editură și editorul unei reviste de știri. Ei s-au plâns de condamnarea pentru calomnie în urma publicării într-un articol despre rețelele islamiste din Lyon, a unor alegații care insinuau că un profesor musulman a participat la activități teroriste. Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din CEDO, constatând că o astfel de sancțiune a fost disproporționată și că ingerința în exercitarea de către reclamanți a dreptului lor la libertatea de exprimare nu fusese așadar necesară într-o societate democratică.
Prin urmare, interesul reclamanților de a comunica și interesul public de a primi informații despre un subiect de interes general și repercusiunile sale pentru întreaga zonă lyoneză prevalau față de dreptul profesorului în cauză la protecția reputației sale.
Jurisprudența ridică un semn de întrebare: care este până la urmă limita, acel punct în care libertatea cuvântului se intersectează cu denigrarea imaginii publice a unei alte persoane?
În această situatie, se aplică principiul juridic care conturează acest domeniu ca fiind uman, PRINCIPIUL RESPONSABILITĂȚII SOCIALE A INDIVIZILOR.
Conform Teoriei Generale a Dreptului, “responsabilitatea însoțește libertatea și, de aceea, trebuie facută demarcația netă între libertate și liberul arbitru. Se admite ideea că acțiunea socială este cadrul nemijlocit de manifestare a responsabilității și, totodată, că libertatea este o condiție fundamentală a responsabilității.”
Deci, este oare limita despre care vorbim parte din libertatea care ne este acordată de către societatea democratică în care coexistăm?
Asumându-ne că acea limită reprezintă “limita bunului simț”, atunci, odată cu garantarea libertății, omul este reponsabilizat și îi este oferită o multitudine de posibilități pentru care nu trebuie să plătească nimic, cel puțin din punct de vedere material. Singurul preț constă în obligația sa de a se supune legilor și regulamentelor, singurul scop al acestora fiind prevenirea utilizării abuzive a calomniei. (Art. 8 CEDO “Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie” si Art. 10 CEDO “Libertatea de exprimare”)
Așadar, libertatea de exprimare este absolută, până în momentul în care unul din cele trei obiecte ale democrației (garantarea drepturilor și libertăților cetățenești) ajunge să fie limitat.
Concluzia este una controversată: uneori calomnia poate fi de bun augur, cu scopul de a expune anumite pericole iminente sau cazuri de corupție care nu ar trebui să fie trecute cu vederea într-o societate democratică. Alteori, această posibilitate de exprimare devine un abuz având drept scop defăimarea unei persoane care avea o conduită corespunzătoare drepturilor si obligațiilor corelative.