Rezumat
Instituția probelor se află la baza procesului penal și a materiei procesual penale, unde „strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârșit o infracțiune și la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată” reprezintă chiar obiectul primei faze a procesului penal, respectiv urmărirea penală, stabilit în art. 285 Cod procedură penală. În cadrul celei de-a patra faze a procesului penal, cea de judecată, instanțele judecă în funcție de competența acestora, iar în caz de necompetență, când poate fi invocată excepția de necompetență conform art. 47 Cod procedură penală, se va declina competența în baza art. 50 al aceluiași act normativ. Situația declinării de competență presupune analiza anumitor aspecte, privind menținerea facultativă sau obligatorie a probelor administate anterior declinării, ce decurg din norma prevăzută la art. 50 „Declinarea de competență” din Codul de procedură penală.
Introducere
Acest articol are în vedere analiza instituției declinării de competență din perspectivă teoretică, prin prezentarea unor aspecte legale și doctrinare, cu scopul de a dezvălui importanța menținerii, de către instanța competentă, a probelor administrate in cursul urmăririi penale de către o instanță care, constatând existența unor cazuri de necompetență, își declină competența de soluționare a cauzei.
În prima parte, sunt prezentate aspecte normative si din doctrină asupra instituțiilor probelor, competenței si a declinării de competență. Scopul urmărit constă în prezentarea și analiza noțiunii și importanței probelor, a trăsăturilor și clasificării acestora, a noțiunii și tipurilor de competență a instantelor și a instituției declinării de competență, așa cum sunt prevăzute in Codul de procedură penală și diverse lucrări de specialitate.
În partea a doua a lucrării de față vor fi prezentate aspecte privind importanța menținerii probelor administrate anterior declinării de competență în scopul evaluării impactului asupra soluției date de către instanța cea din urmă competentă.
Concluzia finală ce trebuie desprinsă la sfârșitul analizei efectuate in corpul prezentului articol se cere a fi aceea de evaluare a efectului practic al normei de procedură penală prevăzută la art. 50 CPP „Declinarea de competență”, care permite sau obligă instanța cea din urmă competentă să mențină probele administrate anterior, cu menționarea necesității sau lipsei unei eventuale modificări legislative aupra normei procedurale în cauză, ori, de altfel, a corectitudinii și aplicabilității acesteia în funcție de specificul fiecărei cauze.
1. Noțiuni teoretice
1.1. Probele
1.1.1. Noțiune și importanță
În cadrul procesului penal, conform art. 97, alin. (1) Cod procedură penală, denumit „Proba și mijloacele de probă”, „constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului […]”[1]. De asemenea, cuprinsul aceluiași articol 97 stabilește în mod exemplificativ și instrumentul legal prin care se obțin probele, respectiv mijlocul de probă. Astfel, probele pot fi obținute prin declarații (ale suspectului sau inculpatului, ale persoanei vătămate, ale părții civile sau părții responsabile civilmente, ori ale martorilor), prin înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă, sau orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege. Prin modalitatea de enumerare a mijloacelor de probă, legiuitorul permite în mod nelimitat strângerea și administrarea, de către organele judiciare, a oricăror probe necesare pentru soluționarea cauzei și aflarea adevărului, cu condiția ca mijlocul de probă să nu fie interzis prin lege. Pe langă stabilirea mijlocului de probă, codul prevede și modalitatea legală de obținere a acestuia, respectiv procedeul probatoriu.
Din cele expuse mai sus, decurge importanța probelor în procesul penal și anume strângerea și administrarea acestora pentru justa soluționare a cauzei și aflarea adevărului. Astfel, probele folosesc la stabilirea adevărului judiciar, adevăr care trebuie să corespundă adevărului obiectiv determinat pe baza materialului probant, rațiune reglementată și de către legiuitor în articolul 5 din Codul de procedură penală, cu marginalul „Aflarea adevărului”, unde se prevede faptul că „organele judiciare au obligația de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana suspectului sau inculpatului”, probe ce trebuie strânse și administrate în mod obligatoriu de către organele de urmărire penală (organe specifice fazei de urmărire penală, prima în procesul penal) atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului[2]. Acest principiu reprezintă unul dintre principiile fundamentale ale legii procesual penale și se aplică în toate fazele procesului penal, reprezentând baza realizări scopului acestuia prevăzut în art. 8 Cod procedură penală, respectiv constatarea la timp și complet a faptelor ce constituie infracțiuni, astfel încât nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil.
Un exemplu de relație probă – mijloc de probă – procedeu probatoriu este acela al obținerii relatării unei situații de fapt prin declarația unui martor în urma ascultării acestuia. Astfel, situația de fapt relatată reprezintă proba, mijlocul de probă prin care s-a obținut este declarația martorului iar procedeul probatoriu îl reprezintă audierea acestuia.
Putem spune, așadar, că pentru ca nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil, trebuie aflat adevărul judiciar, obiectiv, pe baza unor probe ce trebuie strânse în mod obligatoriu de organele de urmărire penală cu ajutorul mijloacelor de probă obținute în mod legal prin procedee probatorii.
1.1.2. Clasificări
În ceea ce privește clasificarea probelor, criteriile pe baza cărora se realizează aceasta nu presupun delimitarea lor în funcție de forța probantă, întrucât principiul liberei aprecieri a probelor de către organele judiciare, prevăzut la art. 103 Cod procedură penală, nu permite acest lucru, ci este mai degrabă o clasificare determinată de anumite aspecte procedurale sau doctrinare.
În funcție de izvoarele sau sursele din care provin, probele se clasifică în probe imediate (primare, nemijlocite) – fiind reprezentate de împrejurări care ajung la cunoștința organelor judiciare dintr-o sursă directă, sau probe mediate (secundare, derivate) – care sunt obținute dintr-o sursă mai îndepărtată, alta decât cea originară.
După legătura probelor cu obiectul probațiunii distingem între probele directe, ce dovedesc nemijlocit infracțiunea sau făptuitorul (recunoșterea faptei de către făptuitor sau prinderea acestuia în flagrant), și probele indirecte, respectiv cele care nu dovedesc direct fapta sau făptuitorul însă au strânsă legătură cu acestea (declarațiile unor martori cu privire la relația de dușmănie între făptuitor și victimă ori mijloace materiale de probă purtătoare atât a unor urme de sânge ale victimei cât și ale faptuitorului).
Cu privire la caracterul probelor sau funcția procesuală pentru care sunt invocate, probele se împart astfel: probe în acuzare, care au ca scop dovedirea vinovăției suspectului sau inculpatului ori existența unor circumstanțe agravante și probe în apărare, care au scopul opus celor dintâi, respectiv demonstrarea nevinovăției suspectului sau inculpatului ori existența unor circumstanțe atenuante.
1.1.3. Obiectul probațiunii
Pentru ca organele judiciare să își poată forma convingerea privind existența infractiunii și a săvârșirii acesteia de către inculpat, pentru determinarea răspunderii civile în cazul constituirii părții civile, a faptelor și împrejurărilor de fapt de care depinde aplicarea legii precum și a oricăror alte situații de fapt ce pot conduce la soluționarea cauzei, trebuie avut în vedere obiectul probațiunii, respectiv probele strânse pe parcursul procesului penal, mai cu seamă în faza de urmărire penală, dar și cele administrate de către instanță în cursul judecății.
Obiectul probațiunii poate fi generic sau abstract, respectiv fapte generale ce trebuie dovedite cu privire la orice infracțiune, ori concret sau specific, ce are în vedere fapte de dovedit cu privire la o cauză în concret dedusă judecății.
Faptele și împrejurările analizate în raport de obiectul probațiunii, se împart în mai multe categorii, precum fapte sau împrejurări care trebuie dovedite (și formează obiectul probațiunii), care nu trebuie dovedite (dispensa de probă), care pot fi dovedite (pot forma obiectul probațiunii), sau care nu pot fi dovedite (nu pot forma obiectul probațiunii).
Faptele sau împrejurările care trebuie dovedite se referă la fondul cauzei ori la normala desfășurare a procesului. Cele care se referă la fondul cauzei se subclasifică în fapte principale – res probandae, fiind probe directe care pot conduce singure la soluționarea cauzei (de exemplu reținerea infractorului în cadrul unei infracțiuni flagrante) și fapte probatorii – res probantes, respectiv probe indirecte, indicii care pot conduce la stabilirea faptei deduse judecății. Cu privire la normala desfășurare a procesului, trebuie dovedite fapte precum starea de sănătate a inculpatului care îl împiedică săparticipe la proces, sau nerespectarea obligațiilor impuse ca urmare a luării unei măsuri preventive.
Faptele ce nu trebuie dovedite se subdivid în prezumții legale (a căror existență este stabilită de lege), fapte evidente, fapte notorii și fapte necontestate.
Faptele ce pot fi dovedite sunt auxiliare (pot ajuta la soluționarea cauzei chiar dacă nu se referă la obiectul ei principal), similare (săvârșite anterior de autor însă având aceeași natură cu infracțiunea în cauză) și negativ determinate (a căror existență se demonstrează prin comparație cu existența unui fapt pozitiv).
În principiu orice probă este admisibilă, însă există și anumite excepții, de exemplu prezumțiile legale absolute, respectiv fapte a căror dovedire este interzisă prin lege, precum dovedirea discernământului unui minor cu vârsta sub 14 ani, sau faptele contrare concepției comune despre lume ori cele negativ determinate.
Cu privire la obiectul probațiunii, este necesar a se strânge cât mai multe probe, astfel încât dovedirea existenței și săvârșirii infracțiunii de către inculpat și a celorlalte elemente ce constituie obiect al probei să se facă dincolo de orice îndoială rezonabilă.
1.1.4. Trăsături
Pentru a putea fi administrate de către instanță în faza de judecată a procesului penal, probele strânse, atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului, de către organele de urmărire penală în faza de urmărire penală trebuie să fie concomitent admisibile, pertinente, concludente și utile.
Așa cum am menționat anterior, admisibilitatea reprezintă principiul, insă există excepții prevăzute de lege, ce constituie, conform art. 100, alin. (4), lit. f) Cod procedură penală, probe nelegale, precum cele din art. 101 Cod procedură penală, cu marginalul „Principiul loialității administrării probelor”, prin care se interzice obținerea probelor prin întrebuințarea de violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere, precum și prin promisiuni sau îndemnuri în acest sens. De asemenea, „nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-și aminti și de a relata în mod conștient și voluntar faptele care constituie obiectul probei”[3], chiar dacă persoana consimte ascultarea prin astfel de mijloace sau tehnici. Este interzisă, totodată, provocarea la săvârșirea sau continuarea săvârșirii unei fapte penale, de către organele judiciare ori persoane care acționează pentru acestea, în scopul obținerii probelor.
Probele admisibile trebuie să fie și pertinente, în sensul că trebuie să aibă legătură cu fapta în cauză. Dacă proba nu este necesară, întrucât un fapt este de notorietate, cererea de administrare a probei va fi respinsă în baza art. 100, alin. (4), lit. c) Cod procedură penală.
Pe lângă această condiție, proba trebuie să fie și concludentă, adică să conțină informații edificatoare în soluționarea cauzei, însă nu toate probele pertinente sunt și concludente, pe când toate probele concludente sunt și pertinente. În acest sens menționăm că vor fi administrate de către instanță doar probele esențiale, nu și cele care nu au relevanță în raport cu obiectul probațiunii în cauză (art. 100, alin. (4), lit. a) Cod procedură penală).
Utilitatea, ca ultimă trăsătură a probei, presupune ca aceasta să fie necesară soluționării cauzei, să aducă informații noi față de probele anterioare, însă, pentru a fi considerată utilă, proba trebuie să întrunească și toate celelalte caracteristici anterioare. Așadar, pentru a putea fi considerată utilă și pentru a fi administrată de instanță, o probă trebuie să fie admisibilă, pertinentă, concludentă și utilă. Prin simetrie cu relația pertinență-concludență, există relația concludență-utilitate, astfel că nu toate probele concludente sunt și utile, însă toate probele utile sunt și concludente.
În concluzie, cu privire la aspectul probării faptei și a săvârșirii ei de către făptuitor, organele de urmărire penală trebuie să desfășoare o activitate cât mai riguroasă și mai amplă, respectând caracterul echitabil și termenul rezonabil al procesului penal împreună cu toate celelalte principii și asigurând posibilitatea instanței de a soluționa cauza în baza probelor strânse pe parcusul urmăririi penale. Relația dintre organele de urmărire penală și instanțele de judecată este esențială în aflarea adevărului și tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni. Indiferent dacă instanța se debarasează de anumite probe strânse de organele de urmărire penală, activitatea acestora este baza desfășurării procesului penal și este esențială într-un stat de drept.
1.2. Competența instanței de judecată
1.2.1. Noțiune, forme de competență
Competența reprezintă „aptitudinea pe care legea o recunoaște unui organ judiciar (în speță instanțelor judecătorești) de a soluționa o cauză penală”[4]. În legislația procedural penală română sunt recunoscute șase forme de competență, respectiv funcțională, materială, personală, teritorială, specială și extraordinară. Codul de procedură penală în vigoare reglementează competența funcțională, după materie și după calitatea persoanei a instanțelor judecătorești în art. 35-40, iar competența teritorială a acestora la art. 41-42.
Competența funcțională a instanței presupune stabilirea activității pe care este este îndreptățită să o desfășoare aceasta. De exemplu, judecătoriile și tribunalele judecă numai în primă instanță, pe când curțile de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție judecă atât în primă instanță, cât și în apel. Înalta Curte de Casație și Justiție judecă și recursurile în casație împotriva hotărârilor penale definitive, precum și recursurile în interesul legii.
Competența materială stabilește capacitatea instanțelor, în funcție de grad, de a instrumenta anumite cauze, cu raportare la fapta săvârșită; în esență presupune ce tipuri de infracțiuni trebuie să judece fiecare instanță. Astfel, judecătoriile au plenitudine de competență materială, respectiv asupra oricăror infracțiuni, cu excepția celor date prin lege în competența altor instanțe. Tribunalul judecă infracțiunile expres prevăzute de legiuitor în art. 36, alin. (1), lit. a)ˡ Cod procedură penală și anume omorul și omorul calificat, sclavia, tortura etc., precum și infracțiunile praeterintenționate care au avut ca urmare moartea victimei, judecă infracțiunile a căror urmărire penală a fost efectuată de Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sau de Direcția Națională Anticorupție, dacă nu sunt date prin lege în competența unor instanțe ierarhic superioare, precum și infracțiunile de spălare a banilor și evaziune fiscală din legea specială (Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale). Curtea de Apel judecă infracțiunile expres prevăzute la art. 38, alin. (1), lit. a), precum trădare sau spionaj, cât și infracțiunile privind securitatea națională a României, prevăzute in legi speciale. Înalta Curte de Casație și Justiție judecă infracțiunile de înaltă trădare, prevăzute la art 398 Cod penal.
Competența personală presupune învestirea instanțelor cu aptitudinea de a judeca anumite infracțiuni cu raportare la calitatea făptuitorului. În acest sens, Codul de procedură penală nu prevede o competență personală în sarcina judecătoriilor sau tribunalelor, ci doar pentru curțile de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție, competență care se contopește din punct de vedere al structurii tehnico-juridice cu competența materială. În acest sens, menționăm competența curții de apel de a soluționa, conform art. 38, alin (1), lit. c)-g) Cod procedură penală, infracțiunile săvârșite de judecătorii de la judecătorii, tribunale, curțile de apel și de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanțe, cele săvârșite de avocați, notari publici, executori judecătorești, controlori financiari ai Curții de Conturi, auditori publici externi, șefii cultelor religioase organizate in condițiile legii și ceilalți clerici până la rangul de arhiereu, precum și de magistrații-asistenți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție, membrii Curții de Conturi, președintele Consiliului Legislativ, Avocatul Poporului, adjuncții și chestorii acestuia. În mod simetric, dar cu privire la calitatea superioară a făptuitorului raportată la funcția acestuia, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă infracțiunile săvârșite de senatori, deputați, membri ai României în Parlamentul European, membri ai Guvernului, judecătorii Curții Constituționale, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție și procurorii de la parchetul de pe lângă instanța supremă.
În ceea ce privește competența teritorială, aceasta se stabilește conform art. 41 Cod procedură penală, în funcție de patru elemente, în ordinea prevăzută de legiuitor, și determină care dintre instanțele de același grad este competentă să judece o anumită cauză. Cele patru elemente sunt: locul săvârșirii infracțiunii, locul în care a fost prins suspectul sau inculpatul, locuința suspectului sau inculpatului persoană fizică ori, după caz, sediul inculpatului persoană juridică, la momentul la care a săvârșit fapta și locuința sau, după caz, sediul persoanei vătămate. Instanțele sunt organizate în teritoriul în conformitate cu Legea 304/2004 privind organizarea judiciară, Anexele 1 și 2.
1.2.2. Declinarea de competență, noțiune, cazuri de declinare
Declinarea de competență intervine în situația în care instanța, din oficiu sau la cererea procurorului, a persoanei vătătmate ori a părților, hotărăște ca nu are competența stabilită de lege pentru soluționarea cauzei și trimite dosarul către o altă instanță competentă. Hotărârea de declinare reprezintă act de sesizare a instanței cea din urmă competentă și nu este supusă niciunei căi de atac, conform art. 50, alin (1) și (4) Cod procedură penală.
Așadar, declinarea de competență reprezintă un act procesual de rezolvare a excepției de necompetență prevăzută la art. 47 Cod procedură penală, ce intervine în caz de lipsă a competenței materiale sau după calitatea persoanei, ori a lipsei competenței teritoriale. În cazul lipsei competenței funcționale va interveni sancțiunea nulității absolute, astfel că nu se va putea dispune declinarea și tot ce s-a realizat în dosar va trebui refăcut.
Conform art. 50 „Declinarea de competență” din Codul de procedură penală în vigoare, raportat la materialul probator strâns în cursul urmăririi penale de către organele de urmărire penală și administrat de către instața necompetentă, ca urmare a declinării competenței, instanța cea din urmă competentă are ori facultatea de a menține motivat probele, ori obligația de a menține respectivele probe, în funcție de tipul de competență ce a determinat declinarea.
Facultatea instanței cea din urmă competentă de a menține motivat probele dispuse de instanța care și-a declinat competența intervine în cazul prevăzut la art. 50, alin. (2), raportat la art. 47, alin. (2) Cod procedură penală și anume atunci când declinarea a fost determinată de competența materială sau după calitatea persoanei a instanței superioare celei competente potrivit legii. În cazul în care judecata inițială a fost realizată de o instanță inferioară necompetentă din punct de vedere material sau personal, va interveni, în baza art. 281, alin. (1), lit. b), nulitatea absolută iar actele îndeplinite de către instanța necompetentă vor fi declarate nule și dosarul va trebui refăcut.
Obligația instanței de a menține probele intervine în cazul de la art. 50, alin. (3), care prevede că „în cazul declinării pentru necompetență teritorială, probele administrate […] se mențin”[5].
În concluzie, există două situații în care se poate vorbi despre menținerea probelor administate anterior declinării de competență într-un proces penal. În primul rând, instanța ierarhic inferioară competentă poate menține motivat probele în cazul declinării de competență materială sau personală, respectându-se astfel și principiul „cine poate mai mult poate și mai puțin”, care conferă posibilitatea instanței inferioare de a menține motivat probele administrate de o instanță superioară ei, iar în al doilea rând, orice instanță, indiferent de grad, este obligată la menținerea probelor administrate de către o instanță necompetentă din punct de vedere teritorial.
1.3. Importanța menținerii probelor administrate anterior declinării de competență
Care este rațiunea ce determină posibilitatea de a menține motivat probele administrate anterior declinării de competență în cazul lipsei de competență materială sau după calitatea persoanei a instanței superioare celei competente potrivit legii, ori cea care determină obligativitatea menținerii probelor administrate anterior, în cazul invocării exceptției de necompetență teritorială și este sau nu important ca aceste probe să fie menținute?
Cu privire la primul aspect, opinia noastră este aceea că, instanța inferioară competentă nu este obligată să mențină probele, atâta timp cât excepția de necompetență a operat asupra materiei, respectiv a infracțiunii cercetate în cauză, ori a persoanei inculpatului, deoarece probele pot fi readministrate de către această instanță. Totuși, unele categorii de probe, ce ar putea fi imposibil de obținut și readministrat, și care fac parte de exemplu din categoria probelor directe ori a probelor imediate, ori care din punct de vedere al obiectului probațiunii at putea să fie imposibil de obținut a doua oară datorită factorului timp, pot fi și ar trebui menținute motivat de către instanța competentă, motivarea decurgând chiar din specificul tipului de probă menționat. În caz contrar, în anumite situații, poate deveni imposibil de stabilit răspunderea inculpatului, deoarece probele ar lipsi pe motiv că a intervenit instituția declinării competenței și instanța nu era obligată să le mențină. Menținerea motivată a probelor în cazul declinării de competență prevăzută la art. 50, alin (2) Cod procedură penală reprezintă, din punctul nostru de vedere, o situație deosebit de importantă și tot pe atât de incertă, deoarece depinde în mod absolut de voința instanței de a menține sau nu respectivele probe și bineînțeles de capacitatea acesteia de a distinge între necesitatea menținerii sau nu a acestora.
În ceea ce privește al doilea aspect, legiuitorul nu a lăsat loc de apeciere pentru instanțe și a impus menținerea probelor pentru situația lipsei de competență teritorială. Cu alte cuvinte, dacă dosarul a fost judecat de o instață necompetentă, atunci când aceasta își declină competența către o altă instanță, cea de-a doua este obligată să preia dosarul cu toate probele deja administrate. Acest lucru se justifică prin faptul că ceea ce a determinat necompetența nu privește aptitudinea instanței de a instrumenta o anumită cauză sau de a judeca un anumit făptuitor, ci privește simplul fapt al locul de desfășurare a judecății ca fiind necorespunzător din punct de vedere legal.
2. Concluzii
Instituția probelor este cu siguranță una din cele mai importante instituții din materia procedurii penale, fără de care nu ar mai exista posibilitatea de apreciere a unui proces ca fiind echitabil ori în lipsa căreia nu am mai putea spune că poate fi vorba de îndeplinirea principiul aflării adevărului. Faptul că legea prevede obligația organului de urmărire penală de a strânge probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului demonstrează legătura indisolubilă a necesității strângerii probelor cu scopul direct şi imediat al procesului penal, respectiv constatarea la timp şi în mod complet a infracţiunilor astfel încât nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală și orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit legii..
În cadrul declinării de competență, legiuitorul a reglementat în sarcina instanței posibilitatea de a mentine, motivat, sau obligația a menține probele administrate anterior declinării, de către instanța cea din urmă competentă, în funcție de cazurile care au determinat-o. Astfel, a apărut nevoia cercetării importanței menținerii respectivelor probe, ce s-a concluzionat în determinarea caracteristicilor specifice acestora pentru a putea constata de ce este posibilă menținerea motivată a lor, sau debarasarea de probe de către instanță, în cazul declinării competenței materiale ori personale la instanța inferioară competentă, ori obligatorie, în cazul declinării de competență materială.
În primul caz, al declinării de competență materială sau personală de către instanța superioară celei competente, probele pot fi menținute motivat, ceea ce înseamnă că instanța inferioară și legal competentă este nevoită să analizeze fiecare probă administrată anterior și sa hotărască, în funcție de trăsăturile și legătura cu cauza, dacă acestea se mențin sau se refac. Acest aspect este deosebit de important, deoarece există riscul pierderii anumitor probe ce nu ar mai putea fi refăcute și astfel nu se va vor mai putea afla fapte care pot conduce la determinarea răspunderii inculpatului.
În cazul declinării de competență materială, legiuitorul a impus printr-o normă imperativă menținerea probelor administrate anterior, fără a mai lăsa loc de apreciere pentru organul judiciar.
Se poate, așadar, concluziona că menținerea probelor administrate anterior declinării de competență într-un proces penal este un aspect deosebit de important, ce ține pe de-o parte de aptitudinea instanței competente de a aprecia ce probe sunt utile pentru soluționarea cauzei, fapt ce incumbă instanței și motivarea menținerii, iar pe de altă parte de respectarea întocmai a normei legale imperative ce impune menținerea probelor în cazul declinării de competență materială.
[1] Codul de procedură penală și legislatie conexă 2020, Editura Universul Juridic, București, 2020, pg.88, art. 97
[2] Codul de procedură penală și legislatie conexă 2020, Editura Universul Juridic, București, 2020, pg.14, art. 5
[3] Codul de procedură penală și legislatie conexă 2020, Editura Universul Juridic, București, 2020, pg.89, art. 101, alin. (2)
[4] C. Paraschiv, Fișe de procedură penală pentru admiterea în magistratură și avocatură, Ed. Hamangiu, București, 2020, p. 122
[5] Codul de procedură penală și legislatie conexă 2020, Editura Universul Juridic, București, 2020, pg.55, art. 50, alin. (3)