O stafie umblă prin Europa…
În perioada de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, lupta de clasă și dorința Proletariatului de a trăi o viață mai bună, ieșind de sub stăpânirea Burgheziei, devenea tot mai răspândită și mai acceptată pe tot teritoriul Europei, și chiar pe teritoriul SUA, însă s-a lovit de represalii. „O stafie umblă prin Europa – stafia comunismului. Toate puterile bătrânei Europe s-au unit într-o sfântă hăituială, împotriva acestei stafii: Papa și Țarul, Metternich și Guizot, radicali francezi și polițiști germani”[1].
Deși mișcarea pro-comunistă, la început, privea Europa de Vest, aceasta a prins amploare și a facilitat instaurarea unui prim regim comunist în Rusia. Prin Revoluția rusă de la 1917, bolșevicii au reușit îndepărtarea de la conducere a regimului țarist și au instalat un regim leninist, odată cu care s-a conturat și prima formă oficială a unei organizații de poliție secretă și politică a Rusiei, predecesor al celebrului KGB, cunoscută drept CEKA (sau Comisia Extraordinară pentru Întreaga Rusie).
După cum bine știm, la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial, la Moscova, a avut loc Acordul de procentaj, prin care liderul sovietic Iosif Stalin și prim-ministrul britanic Winston Churchill s-au înțeles să împartă Europa de Est în sfere de influență, România făcând obiectul unuia dintre acorduri. Conform relatărilor, România a fost oferită în proporție de 90% dominației sovietice, însă, în fapt aceasta a fost deplină, pământul românesc urmând a deveni comunist.
Poliția politică, o necesitate
În urma schimbării alianțelor României, a devenit necesară o reorganizare a principalelor structuri informative (Secția a II-a a Marelui Stat Major, Serviciul Special de Informaţii, Direcţia Poliției de Siguranţă din cadrul Direcției Generale de Poliţie şi Direcţia Siguranţei şi Ordinii Publice a Inspectoratului General al Jandarmeriei) pentru a corespunde cu noul cadru politic intern, dar și cu noua conjunctură internațională. Pentru o bună tranziție, aceste structuri și-au păstrat activitatea pe tot parcursul procesului, însă având în vedere schimbările semnificative ce aveau să aibă loc în privința rolului îndeplinit.[2]
La 23 august 1944 a avut loc lovitura de stat prin care Regele Mihai I l-a demis și arestat pe mareșalul Antonescu, eveniment cunoscut ca „Întoarcerea armelor”. În fapt, România părăsea războiul ca aliat al Germaniei naziste, finalul găsind-o alături de Uniunea Sovietică. Ideea principală era de revenire la „buna tradiție” democratică, lucru ce s-a întâmplat în principiu doar la nivelul unor declarații politice și a câtorva decrete precum decretul regal de amnistiere a infracțiunilor politice și decretul-lege pentru desființarea lagărelor de concentrare. În cazul lagărelor, acest lucru se întâmpla mai mult sau mai puțin teoretic, întrucât, în penitenciare de maximă siguranță precum Aiud s-a păstrat activitatea și natura destinației activității, doar că s-au schimbat victimele. În cazul infracţiunilor politice, în baza raportului nr. 356.250/23 august 1944, întocmit de Lucreţiu Pătrăşcanu, ministru de Justiţie şi important membru al partidului comunist şi a decretului amintit, erau amnistiate toate infracţiunile prevăzute de Codul Penal, Codul Justiţiei Militare şi legile speciale care au fost comise după 1 decembrie 1918, dacă prin scopurile urmărite și prin mijloacele folosite erau catalogate drept infracțiuni politice. Principalii beneficiari ai amnistiei erau comuniștii, care până la acea dată erau închiși în închisori și lagăre, excepție de la efectele amnistiei fiind legionarii, prin articolul 2 al aceluiași decret: „Sunt exceptaţi de la beneficiile amnistiei toţi acei care după 1 ianuarie 1918 s-au făcut vinovaţi în încercarea sau săvârşirea unei infracţiuni politice, ca autori materiali sau morali, ca tăinuitori sau complici de asasinate în masă sau individuale, de omoruri, crimă, schilodiri, furt, jaf, prădăciuni şi dare de foc, sau care sub pretextul unei activităţi politice au urmărit asemenea scopuri”.[3]
Prin activitatea Guvernului Sănătescu, reconfirmând la 7 septembrie 1944 sarcina Siguranței, Poliției și Jandarmeriei de a-i urmări pe legionarii aflați încă în libertate, a devenit evidentă și la nivel public necesitatea înființării oficiale a unor structuri cu caracter de poliție politică, pentru a servi cauzei. Astfel reorganizarea, adaptarea şi subordonarea acestora a devenit un obiectiv prioritar. Mai departe, poliția politică a reintrat în acțiune radicalizându-și metodele, sub pretextul urmăririi legionarilor. Această etichetă era pusă fără niciun discernământ oricărei persoane ce îi incomoda pe comuniștii români, căutând sub orice modalitate să „filtreze” instituții precum Armata, Poliția, Jandarmeria, Serviciul Special de Informații și să încadreze oameni fideli intereselor politice ale partidului comunist.[4]
„Purificare” prin Tribunalul Poporului
O primă unealtă utilă „purificării” a luat formă prin înființarea unei instanțe de judecată extraordinară, numită „Tribunalul Poporului”, a cărei activități au fost mai mult sau mai puțin juste. Aceasta a luat naștere prin decretul-lege privind sancționarea persoanelor vinovate de „dezastrul țării” sau de crime de război.
Primul proces judecat în cadrul acestei instanțe speciale, între 14 și 25 mai 1945 a fost cel supranumit „al generalilor”, în fapt fiind vorba despre judecarea generalului Nicolae Macici și a celorlalte persoane implicate în evenimentul cunoscut drept „Masacrul de la Odessa”.
Aceste procese au constituit prototipul viitoarelor procese-spectacol din anii regimului de „democrație populară” pe cale de a se instaura. Implicarea presei în crearea unei adevărate psihoze „a dușmăniei, a violenței și a urii”, crearea şi utilizarea unor grupuri „populare” de presiune, mimarea apărării și a respectării procedurilor juridice, stabilirea sentințelor de către factorii politici de decizie au reprezentat trăsăturile caracteristice ale acestui gen de mascarade judiciare.[5]
În luna iunie a anului 1941, generalul de divizie Nicolae Macici se afla la comanda Corpului 2, care era dispus în nordul Dobrogei la începutul Operațiunii Barbarossa. După cucerirea Odessei, Corpul 2 a preluat garnizoana orașului, însă la scurt timp, Comandamentul militar român a fost victima unei explozii declanșate de militari sovietici, în care și-au pierdut viața 16 ofițeri români, generalul Ion Glogojanu, 46 de soldați și subofițeri, mai mulți civili și 4 ofițeri de marină germană. Ca represalii pentru acest eveniment, la ordinul mareșalului Antonescu, generalul Macici a fost nevoit să ducă la capăt executarea tuturor evreilor și comuniștilor din zonă, a doua zi, la 25 octombrie 1941, raportând 13 000 de victime, dintre care 400 fiind spânzurate pe străzi sau în piețe.[6]
Într-un memoriu al primarului Odessei din acea vreme, Gherman Pântea, adresat lui Ion Antonescu, acesta declara: „pe zidurile Odessei a apărut un comunicat fără semnătură al Comandamentului Militar, prin care se dispunea ca toți Evreii să părăsească orașul în cursul zilei de 23 Octomvrie și să plece în coloane spre Dalnic.[…] fiind informat că în localitate a sosit dl. general Macici, comandantul Corpului 2 Armată, m’am prezentat domniei sale. Dl. general avea însărcinare de a supraveghia și cerceta situația din Odesa. L-am găsit la locul catastrofei și, fiind îngrijorat de situația populației, l-am întrebat dacă din ordinul domniei sale a apărut ordonanța pentru evacuare totală a Evreilor din oraș. Dl. General mi-a răspuns categoric că el nu a dat niciun ordin de asemenea natură și nici nu știe nimic despre acest ordin”. Mai departe, este cunoscut că generalul Macici a rechemat populația Odessei înapoi în oraș, la scurt timp urmând a avea loc masacrul, ulterior primirii ordinului. Gherman Pântea specifică în memoriul său că a purtat o discuție cu generalul, rugându-l să nu pună în aplicare represaliile. Răspunsul a fost unul negativ, motivația fiind că o nesubordonare în fața ordinului mareșalului ar rezulta executarea sa, iar masacrul ar fi avut loc indiferent. Primarul mai specifică și că cei executați au fost, de fapt, în număr de maximum 3000, victimele fiind cei care nu au reușit să ajungă înapoi în oraș din cauza unor boli de care sufereau sau din cauza bătrâneții, iar generalul Macici a comunicat telegrafic marelui stat major că a executat în întregime ordinul.[7] Dacă generalul Nicolae Macici a minimizat victimele prin faptul că a riscat nesubordonarea unui ordin direct din partea mareșalului, ar putea fi pus sub semnul întrebării și mesajul de evacuare: să fi fost, oare, o primă încercare de a salva locuitorii Odessei, fiind conștient de posibilitatea unor represalii violente? Desigur, chiar dacă ar fi fost, nu putea confirma.
Procesul în care a fost judecat generalul Nicolae Macici pentru faptele sale s-a încheiat la 22 mai 1945, în cadrul căruia acesta a fost găsit vinovat pentru masacrele comise la Odessa și a fost condamnat la moarte. La 1 iulie, însă, regele Mihai I a comutat pedeapsa cu moartea a acestuia în închisoare pe viață. Nu a fost tocmai de folos pentru general, întrucât Aiud era în continuare un spațiu în care se aplicau tratamente inumane, contrar declarațiilor din 23 august 1944. În anul 1950 a fost declarat decesul acestuia în penitenciarul Aiud, fiul său specificând că deși generalul murise de o singură zi, corpul său sugera că ar fi decedat cu mult înainte. Nu putem decât fie să punem la îndoială promptitudinea declarării decesului, fie să concluzionăm că natura condițiilor și tratamentelor la care a fost supus l-au adus într-o stare fizică în care singura diferență dintre viață și moarte mai era activitatea cerebrală a acestuia.
În prezent, fiul generalului Macici, în vârstă de 83 de ani, încearcă să obțină într-o primă cauză revizuirea sentinței de la 1945, iar printr-o alta să obțină reabilitarea judecătorească, considerată un element important pentru restabilirea adevărului istoric.[8]
Concluzii
Acele momente care au succedat imediat cel de-Al Doilea Război Mondial au fost concludente în ceea ce privește viitorul spre care se îndrepta România vremii. Armata Roșie se afla pe teritoriul țării și consolida mai departe controlul sovietic, alegerile parlamentare i-au arătat câștigători pe Petru Groza și partidele din BPD, iar Senatul fusese desființat, transformând Parlamentul din bicameral în unicameral. Această mișcare a fost făcută pentru a facilita controlul asupra procesului legislativ, întrucât PCR considera Senatul ca fiind reacționar.
Cum am specificat și mai sus, apariția unei prime forme de poliție politică și a unor instituții care lăsau justețea pe un plan secundar sau chiar terțiar marcau începutul unei Ere în care nimic nu era mai important decât Partidul și nevoile sale. Toate acestea au fost elementele unui plan bine structurat prin care Securitatea a fost înființată, aceasta începându-și activitatea încă de la momentul loviturii de stat din 23 august. Ulterior, Securitatea urma a fi înființată și în mod oficial prin decretul nr. 221 din 28 august 1948 al Prezidiului Marii Adunări Naționale. Liderii vechiului regim fuseseră îndepărtați sau reduși la tăcere, cei care incomodau Partidul erau etichetați în mod mincinos ca infractori, Securitatea asigura bunul mers al sovietizării, iar mai departe știm cu toții ce avea să urmeze.
[1] Karl Marx, Friedrich Engels, „Manifestul Partidului Comunist”, Editura Vicovia, Bacău, 2014, p. 61
[2] CNSAS, „Securitatea (1948-1989): monografie”, vol. 1, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2016, p. 46
[3] Idem
[4] Idem, p. 47
[5] „Caietele CNSAS”, Anul II, nr. 2(4)/2009, Editura CNSAS, București, 2010, p. 124
[6] worldwar2.ro/generali, accesat la data de 18.11.2021, ora 15:12
[7] Ion Constantin, „Gherman Pântea între mit și realitate”, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2010, p. 111
[8] gandul.ro, accesat la data de 20.11.2021, ora 11:36